Se afișează postările cu eticheta Reportaj. Afișați toate postările

Citeste povestea ceterasului din Maramures

0

Vasile Godja s-a nascut "intr-un loc plin de viata, cu oameni veseli , si mereu pregatiti de petrecere si voie buna, unde dealurile, casele si peisajul din jur iti dau starea de bucurie continua". Asa descriu el in cateva cuvinte localitatea in care s-a nascut numita Oncesti Maramures.
Am venit pe lume la data de 22 aprilie in anul 1991 intr-o familie iubitoare de folclor si traditii, care mi-a dat posibilitatea de a avea cea mai frumoasa copilarie. La varsta de 9 ani am descoperit o jucarie ce avea ca mai tarziu sa fie obiectul meu de lucru si sursa mea de castig. Niste prieteni de familie mi-au daruit o vioara fara corzi, fara calus , dar pentu mine era o minune asa ca l-am rugat pe tatal meu sa o duca la reparat, astfel ca dupa aceea am auzit primele sunete adevarate ale jucariei mele.

A invatat sa cante la o vioara stricata, primita cadou de la niste prieteni de familie!

Mama mea a fost cea care a decoperit talentul meu asa ca fara sa mai piarda timpul m-a dus la un ceteras din localitatea vecina care mi-a confirmat atributele muzicale si mi-a rcomandat un profesor . Mai departe am urmat cursurile de vioara de la Clubul copiilor si elevilor din Sighetul Marmatiei unde l-am avut profesor pe domnul Marian Babuti timp de 4 ani , acolo am fost inscris de catre profesorul meu si la ansamblul de dansuri populare al scolii, unde am invatat sa dansez, iar mai tarziu am facut parte din orchestra ansamblului Mugurelul din Sighetul Marmatiei. De asemenea la varsta de 13 ani alaturi de colegul si dobasul meu Ioan Tiplea am organizat un mic ansamblu de dansuri populare in comuna mea natala cu care am participat la mai multe evenimente artistice din localitate.

La 14 ani a primit cadou prima sa vioara!

Norocos de felul meu, la 14 ani am cunoscut o doamna de origine germana care m-a indragit de cum m-a vazut, deoarece a vazut ca iubesc foarte mult muzica , intamplarea a facut ca aceasta doamna sa aiba meseria de lutier , astfel ca mi-a daruit o vioara adevarata care mi-a purtat noroc mereu si a fost alaturi de mine pe tot parcursul liceului dar si in diverse turnee pe care le-am sustinut in tara sI in strainatate.

Tot la 14 ani am dat admitere la Liceul de Arta din Baia Mare la clasa de vioara a profesorului Marius Lenghel. In aceasta perioada am participat la mai multe concursuri unde am luat numeroase premii:
2005 – Festivalul “Pe fir de balada” Targu Jiu – premiul I
2006 – Festivalul “Asa-I jocul pe la noi” Arad – trofeul
2007 – Festivalul “ Maria Lataretu”- premiul III
2007 – Festivalul “Maria Tanase” – premiul II

De aemenea vioara mi-a dat posibilitatea de a vizita mai multe tari precum Cipru, China unde am fost alaturi de interpretul Grigore Lese , Austria, Belgia s.a. In anul 2009 am intrat la Academia Gheorge Dima din Cluj Napoca la sectia pedagogie muzicala unde voi absolvi in acest an. Felul mai diferit de a canta la vioara l-am adoptat intamplator, in urma unui pariu , prietenii mei nu credeau ca as putea sa cant cu vioara pe umar, asa ca le-am aratat ca pot, dupa care mi-au venit tot felul de idei , asa am ajuns sa cant fara parul de la arcus, sau cu vioara la spate sau pe umarul altei personae.

Familia mea :
Am crescut alaturi de parintii mei , Godja Ioan si Godja Ileana intr-o casa frumoasa cu gradina, tatal meu are varsta de 52 de ani si lucreaza ca agricultor iar mama are 46 de ani si este casnica dar se ocupa si de creearea costumelor populare, bineinteles si costumele mele de scena sunt facute tot de ea. Bunicii din partea tatalui meu sunt pensionari, mosul meu(bunicul) are varsta de 82 de ani iar moasa (bunica ) are 74 de ani , iar bunicii din partea mamei nu mai traiesc.



In timpul liber imi place sa ma vad cu prietenii , dar avand in vedere ca majoritatea sunt tot din domeniul musical avem toate sansele sa petrecem tot studiind.

Sursa: ProTv.ro


Responsabilitatea pentru continutul comentariilor nu apartine MM Online, ci utilizatorilor care le posteaza.

Locația: Onceşti, România

MASACRU CENZURAT - MOISEI

0

- Adevarul ascuns despre executia a 29 de oameni intr-un sat din Maramures
Multi ani, cel mai crud eveniment petrecut in Maramures in timpul ocupatiei hortiste a fost invaluit in misterul creat de variantele diferite enuntate de propaganda comunista din Romania si Ungaria. Dincolo de valul sovin sau revansard, am cautat adevarul despre masacrul de la Moisei si despre asasinarea celor 29 de romani de jandarmii hortisti. Urmeaza reconstituirea cutremuratoare a zilei de 14 octombrie 1944.

In Maramures, cei patru ani de ocupatie hortista a nordului Ardealului (1940-1944) s-au sfarsit violent, evenimentele fiind consemnate in diferite variante, in functie de nationalitatea semnatarilor respectivelor lucrari. In urma cu 67 de ani, la 14 octombrie 1944, pe drumul principal ce duce spre Borsa, 29 de romani din Targu Mures, Cluj si Maramures au fost inchisi in doua case de la periferia satului Moisei si au fost executati de jandarmi din armata maghiara a lui Horthy Miklos.

Cu ajutorul specialistilor, a putinelor documente pastrate in arhive si a martorilor oculari am incercat sa aflam, dincolo de valul propagandistic, sovin sau revansard, adevarul despre masacrul de la Moisei, cel mai crud episod petrecut in Maramuresul din timpul ocupatiei hortiste.

Intrarea hortistilor in Maramures
La doar cinci zile dupa Dictatul de la Viena, cand “arbitrii” Joachim von Ribbentrop si Galeazzo Ciano, ministrii de externe ai Germaniei hitleriste si Italiei facsiste, atribuiau Ungariei lui Horthy Miklos Ardealul de nord, in zorii zilei de 5 septembrie 1940, prima unitate maghiara din Armata I, care avea un efectiv de 208.000 militari, trecea frontiera pe la Sighetu Marmatiei ajungand pana in Ocna Sugatag.

In 7 septembrie, armata hortista a intrat in Baia Mare, primirea oficiala fiind facuta in centrul vechi al orasului de catre autoritati, in frunte cu Alexandru Rakoczi, primul dintre cei sapte primari pe care i-a avut orasul in timpul celor patru ani de ocupatie hortista.

Rapoarte oficiale despre omoruri
In raportul Secretariatului de Stat pentru nationalitati privind situatia din Ardealul de Nord, in perioada 30 august 1940 - 1 noiembrie 1941 sunt mentionate 919 omoruri, 1.126 de schingiuri, 4.126 de batai, 15.893 de arestari, 124 de profanari, 525 de devastari colective si individuale, precum si 218.919 de expulzari ale ardelenilor romani peste linia de demarcatie impusa prin Dictatul de la Viena.

Un raport al protopopului greco-catolic de Baia Mare, intocmit la sfarsitul anului 1944 la solicitarea episcopului Alexandru Rusu, dezvaluie ca „imediat dupa 23 august 1944, in majoritatea localitatilor au avut loc arestari, ucideri, violente”. “Au fost arestati, pe o durata de doua-trei zile, crediciosi, intelectuali si preoti, fiind transportati sub amenintarea baionetei la sediul Tribunalului din Satu Mare sau la sediul legiunii de jandarmi”, a precizat seful serviciului Arhivelor Nationale Maramures, Klara Guseth.

In Baia Mare, 35 de persoane au fost inchise, la Dumbravita, preotul satului, invatatorul, directorul scolii din Rus si mai multi elevi au fost inchisi in celule de circa patru metri situate in sediul Tribunalului din Satu Mare. “Cand au fost dusi la subsolul cladirii, acestia au intalnit aproximativ 300 de cetateni, adunati din Baia Mare, Satu Mare, Oas si Seini”, a mentionat Guseth.

Cruzimile hortistilor, consemnata in acte
Raportul clericilor greco-catolici din Maramures mai consemneaza impunerea maghiarizarii numelor romanesti, rechizitionarile facute de armata maghiara, din toate comunele fiind confiscate vite, cai, trasuri, alimente si obiecte de valoare, abuzurile, insa si crimele, unele accidentale, cauzate de focuri razlete, altele voluntare, crude.

„La Baita, administratie maghiara a decis ca lucratorii de la mina sa fie dati afara. Documentul mentioneaza si victimele. La Bozanta Mare a fost ucisa de gloantele armatei germano-ungare care stationa in comuna Busag o batrana. La Bozanta Mica a murit lovit de un obuz fostul cantor Vasile Pop si au fost raniti Maria Nedelea, Leo Iosif, Ana Dorca, Maria Tarta si Ioan Gorgan. La Busag, a fost impuscata calugarita Onita Chiroaie, ascunsa in pivnita preotului din Cicarlau, vaduva Pop Linca (nascuta Gavrilas), Ghita Vasile si Muntean Gavril. De asemenea, se mentioneaza un atentat nereusit, comis de un politist ungur turmentat asupra avocatului Ioan Campian, care se afla pe mosia sa din Grosi. La Buzesti, o femeie omorata de un obuz, la Satu Nou de Sus politistii unguri din Baia Mare l-au impuscat pe Petru Secui, la Mocira, in 14 octombrie, au fost impuscati sublocotenentul in rezerva, invatatorul de limba romana Ioan Groze din Sieu, notarul Vasile Cherestesiu si multi, multi altii”, e enumerat directorul Arhivelor Nationale - Maramures.

Masacrul de la Moisei
Insa cel mai dur episod a fost masacrul comis de jandarmii hostisti in doua casute din lemn din Moisei. Acolo au fost executati 31 de romani, doi supravietuind in mod miraculos.

In 1980, directorul muzeului judetean de istorie, Valeriu Achim, i-a cerut actualului director al Muzeului de Etnografie, Gheorghe Robescu, pe atunci muzeograf, sa porneasca demersurile privind transformarea in muzeu a singurei case care mai exista. In urma documentarii, muzeografii baimareni au corectat erorile din primul monument ridicat chiar deasupra gropii comune, aflat langa actuala casa memoriala, si care consemna acolo au fost ingropati „29 de partizani romani”.

„In prima faza, monumentul din stanga drumului avea o placa comemorativa cu cei 29 de partizani si o stea rosie in varf. Noi am scos placa comemorativa si am dat jos steaua rosie. Mi-aduc aminte ca n-avea nimeni curajul sa dea jos steaua rosie si, pana la urma, un coleg de-al meu, George Maria Banu, a dat-o jos cu un baros, dupa care am pus acolo o stema a Romaniei pe care am luat-o din biroul primarului. Am pus si o placa comemorativa, in care spuneam ca acolo au murit 29 de oameni, dar nu partizani, ci membri ai unor unitati de munca fortata”, a declarat Gheorghe Robescu.

Satul a fost ars din temelii
In pofida faptului ca masacrul a avut loc in plina zi, in jurul amiezii, istoricul Gheorghe Robescu si localnicul Vasile Tomoioaga (76 de ani) au explicat motivatia numarului scazut de martori oculari.

„Satul fusese evacuat din cauza ca se apropia frontul si aproximativ 260 de case fusesera incinerate. Deci, in momentul in care a avut loc masacrul nu era aproape nimeni acolo. Un martor, cu care am discutat si eu, era fratele lui Elena Stetcu, femeia de la care am achizitionat noi casa pe care am transformat-o in muzeu. Omul se barbierea in casa si cand a vazut ca se opreste un camion si a fugit peste apa - la vremea respectiva casa avea o usa in spate”, a precizat Gheorghe Robescu.

Localnicul Tomoioaga, copil la vremea aceea, isi aduce aminte de momentul evacuarii satului. „Pa oameni i-o scos de aici si i-o dus la vreo 40-50 de kilometri, ca aici o batut tare «katiusa» rusilor, batea meter la meter. Si apoi o aprins comuna, o ars toata! O dat foc si la hondio lu’ Alexa lu' Iosca (n.r., cooperativa) si la fabrica din Viseu, la tat, nimic n-o ramas...”, a spus.

„Era un om inchegat in sange”
Pe atunci in varsta de 9 ani, Tomoioaga spune ca familia sa s-a retras in Sieu. „In cee' zi, noi am vinit cu mama, cu caruta, sa vedeam ce-i p-acasa. O fo' tat ars. Si am stat la fantana s-am adapat caii, cand am vazut ca din jos vin o ceata de oameni, vreo trizaci, tati insirati, si tri cenderi unguresti, cu pene, unu inainte si doi cu automatele inapoi. O fost zaua, pa la 11. Si la fantana i-o lasat sa poposeasca si o zas oamenii aceia cata mama: „Matusa, cumva n-ai spanz (n.r., planta toxica - aplicata pe piele, sub forma de cataplasma, grabeste vindecarea si alina durerea)? Sa ne dai sa tragem la picioare, ca ne duce la front.”. Apoi le-o dat incolonarea, ca-i duce la razboi. In sat nu era nime', pustii... I-o bagat in casa aceea si i-o impuscat. O zas ca le da mancare...”, a povestit Tomoioaga.

Impreuna cu mama sa, Vasile Tomoioaga a inoptat la niste vecini, „peste apa”. „Noaptea-ntr-o vreme, pa la 1-2, am auzat ciocanit la usa. Era un om inchegat in sange. Zace cata mama: „Matusa, aceia trizaci care ne-am dus, ne-o impuscat aici la Valea Hotarului. Ne-o bagat intr-o casa, ne-o impuscat si eu cum am stat jos o pticat pasta mine s-am stat pana n-am mai auzat nimic s-am iesit de sub ei”. El o vinit pa apa, ca era minat terenu', pana la casa ceie, la baba Suioaie. Si baba i-o dat izmene si camasa si s-o imbracat. Acela o fost Vlad Ion din Salistea. S-apoi o plecat acela in zorul zilei...”, isi aminteste Vasile Tomoioaga.

Pe langa intalnirea cu unul dintre supravietuitori, teribilismul varstei i-a dat ocazia lui Vasile Tomoioaga sa poata relata astazi si imaginile din casa mortii.

„Dimineata o intrat in sat rusii, cu tancuri, masini, calare pa vaci, pa boi, care pa ce. Si tati erau beti: „Votca, votca”. Numa' beau si mereau inainte. Si ne-am dus cu ei pana la Sieu, o zas ca vin fratii nosti. De acolo, am vinit iara acasa si mai cu un baiat de aici si ne-am dus la casa unde o impuscat oamenii, sa catam ceasuri la ei, ca nu erau ceasuri atunci. S-am ajuns acolo, erau oamenii cu fata-n sus, ochii deschisi, tat sange erau in gura si cand i-am vazut, n-am mai catat ceasuri, am fo' dusi, am fujit, ne-am temut de ei. S-am scos vitele apoi s-am stat aicea pe un deal, no”, a povestit Vasile Tomoioaga.

Ce “crime” au savarsit cei ucisi de hortisti?
Ce vina aveau cei 31 de oameni inghesuiti de jandarmii hortisti in casutele pipernicite din Moisei si impuscati cu sange rece? Propaganda Partidului Comunist Roman a acreditat idea ca erau partizani, adica luptatori pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, iar maghiarii, ca erau “tradatori”. In fapt, 27 erau muncitori romani din Mures si Cluj din detasamentul de munca de langa Leordina, obligati de hortisti sa execute constructii de aparare cu caracter militar.

„Acea unitate de munca fortata era condusa de un sublocotenent din judetul Mures, Bodonyi Kalman, care a avut o usoara afectiune cerebrala si a plecat la spital in Satu Mare. In lipsa acestuia, oamenii au incercat sa ajunga la casele lor si au fost prinsi”, a explicat Gheorghe Robescu.

Printre cei asasinati au fost si patru maramureseni din Viseu, Moisei si Sacel. „Celor doi din Viseu, Andreica Ioan Vivat si Vasile Ivascu Dragan, li s-au rechizitionat vitele de catre armata maghiara. Ei s-au dus la comandament sa-si primeasca vitele inapoi si acel comandant le-a dat un biletel pe care scria in ungureste: „Purtatorii acestui bilet sunt tradatori de tara”. Si cand au ajuns cu biletul la forul ierarhic superior, au fost imediat arestati. In ceea ce-l priveste pe Tomoioaga, singurul din Moisei, a adapostit un parasutist rus”, a precizat Robescu.

Dilema executiei
Batranul localnic Tomoioaga se intreaba si astazi de ce romanii, de cinci ori mai multi decat jandarmii maghiari, nu s-au impotrivit executarii sentintei capitale, chiar daca erau neinarmati? „O stat tri garzi, la capat, cu palarii verzi, turnate, cu pene mari, albastre. Ceia erau cenderi unguresti, cu automatele-n grumaz. Da ceia trizaci putea sa-i dezarmeze, ca nu era nimeni pa aici. I-o impuscat ca o fo’ romani si s-o aliat cu rusii”, crede batranul Tomoioaga.

Istoricul Robescu ia in calcul faptul ca muncitorii erau slabiti si nu exclude faptul ca ar fi fost bagati in cele doua case printr-un siretlic. Iar unul dintre supravietuitori, viseuanul Ivascu Vasile Dragan, a povestit ca n-aveau nicio sansa si l-a dat exemplu pe consateanul sau, Andreica Ioan Vivat, care s-a impotrivit, insa hortistii l-au strapuns cu baionetele si apoi l-au impuscat.

„Multi se intreaba de ce au fost executati in case. Pentru ca se apropia frontul si probabil vroiau sa amortizeze sunetul. Au fost bagati in casa, li s-a dat voie sa fumeze cate o tigara si apoi au fost informati ca au tradat statul maghiar si ca sunt condamnati la moarte. Cei doi supravietuitori, Vasile Peteanu din Cluj si Vasile Ivascu Dragan din Viseu, au scapat pentru ca au cazut altii peste ei si nu i-au atins gloantele. Peteanu a fost ranit la umar si la cap, deasupra urechii, avea un sant - i-am pus mana pe tampla si se simtea santul facut de glont”, a explicat Robescu.

“Parca plangeau si lumanarile”
Timp de 17 zile, nimeni nu s-a incumetat sa-i ingroape. „O stat acolo doua saptamani si jumatate, o-nceput a putrezi. S-apoi o fo' un nacajit de om, de pa un deal de aici, ii zicea Dumitru Balha, si omu' acela o vinit si-o facut o groapa doi pa doi. Si-i lua, da' sa rumpeau in doua, si-i ducea c-o roaba si ii arunca acolo, daraburi asa”, spune localnicul Tomoioaga.

„Era un miros infiorator. Boii de la carul cu care trebuiau sa-i duca la groapa comuna au refuzat sa se apropie. Si au fost pusi in niste cearceafuri si dusi cu o sanie. O zi intreaga a durat inmormantarea. In vara anului 1945, cateva sotii a celor impuscati au venit la Moisei si s-a tinut un parastas acolo, la groapa comuna. Una dintre femei povestea ca din cauza caldurii, lumanarile s-au curbat si au inceput asa sa arda cu capul in jos. Parca plageau si lumanarile...”, a spus Robescu.



Astazi, la Monumentul de la Moisei, urcand cele 44 de trepte care te apropie de cer, cate una pentru fiecare an dupa 1900, pentru a marca data masacrului celor 29 de romani fara vina, privirea iti salta pe cele 12 masti verticale, rugi inaltate spre cer, ca un Stonehenge maramuresean, numite de scriitorul Simion Pop “fastuoase si laice table de legi”. Conform acestor legi, transpunerea in cuvinte a simbolurilor primei si ultimei masti suna asa: “sa nu se mai traga in oameni nevinovati” si “sa nu mai existe lagare ale mortii”. Sursa: Emm.ro

Fost-am Omu Pădurii/ Şi nu m-o mâncat lupii

0

Nonagenarul Ilie Buda din Groşii Ţibleşului a urcat la munte la 13 ani. A luat în mână bota de cioban şi n-a mai lăsat-o. Acum, la 93 de ani, conform actelor... deşi tot el spune că abia la doi ani i-au făcut părinţii certificatul de naştere, e tot la stână. "Toată viaţa tot cu oile am fost, de la 13 ani. Nu cred că mi-o fo’ greu în veci, amu’ numa’ că mi-i mai greu de umblat. O fo’ şi greu, când o venit ungurii şi o luat Transilvania şi nu erau bucate deloc, n-o adus nimic în Ardeal. O fost foamete mare şi o adus ceva măzărică, da’ n-o putea mânca lumea. Noi am fost tot la stână, am avut vaci, oi, am avut ce mânca. Fost-am şi-n război, la Budapesta, de-am stat acolo un an şi şase luni. Nici acolo n-o fo’ de perit. Sub comunişti iar n-o fo’ greu, că ai lucrat, s-o făcut colectiv, da’ ne-o lăsat să ţinem şi oi şi marhă", sintetizează omul, în fugă, decenii întregi de viaţă.
• Omul pădurilor
Întrebat de secretul longevităţii sale, Ilie Buda nu prea ştie ce să zică... A trăit pur şi simplu. Şi a muncit.
"M-am hrănit cu mămăligă, cu lapte, cu brânză. Şi cu horincă, dară, că de la 18 ani încoace am tot făcut, în tăt anu’", spune omul care tocmai învârtea într-un cazan de ţuică, sus în munţi, la stâna de pe Minghet.
"Un orăşean nu rezistă aici. De la 13 ani am purtat stânele pă culmi. Amu’ nu mai umblă nime’. Nu ştiu de ce-o oprit statu’ oile să urce la munte. O fo’ 3600 de oi în Groşi, şi-amu’ nu-s 1000!
Avut-am dară şi aventuri, ne-o luat ursu’ oaia, l-am urmărit cu câinii, i-am dat cu bota-n cap. O dat cu oaia după mine, de mă lovea, îmi şi rupea picorul! L-am fugărit până la o râpă unde o sărit şi dus o fost. Nu m-am temut de animalele pădurii, numa’ de porcii mistreţi, ăia-s răi tare. Porcu’ rănit te loveşte de te rupe! Avut-am şi lupi pe-aci, am fo’ 9 oameni şi 9 câini şi o sărit lupii între oi, până o omorât 20 n-am reuşit a face nimic, aşa furioşi erau. Da’ erau vremuri când umblau şi 30 laolaltă. Amu’ nici lupi nu mai sunt", povesteşte nonagenarul.
• De la Ceauşescu încoace, oamenii nu lucră!"
Cât despre starea actuală a societăţii şi a ţării, baciul Ilie Buda ştie clar care e problema.
"De la Ceauşescu încoace, oamenii nu lucră! Äla-i baiu’! Nu afli om să muncească, nu găsesc om să vină la oi. Aia e! Mai bine şade flămând, decât să lucreze. De aia îi bai cu ţara...", concluzionează omul care, la 93 de ani, coseşte, crapă lemne, face horincă.

Sursa: GlasulMM
Maramuresul OnlineMaramuresul Online

Dragostea unei mame. Bolnava de cancer, i-a lasat fiicei un ghid de viata

0

Gest impresionant. O femeie care sufera de cancer in faza terminala i-a scris fiicei in varsta de 3 ani un ghid al vietii, care sa o ajute sa depaseasca cu usurinta greutatile.

Katrina Hobbs, in varsta de 25 de ani, este una dintre cele patru persoane din Marea Britanie care sufera de Alveolar Soft Part Sarcoma si are mai mult de 12 tumori in plamani.
Atunci cand si-a descoperit o tumoare in fesa stanga, asistenta i-a spus sa inceteze sa mai fie atat de “melodramatica”. Cand intr-un final a fost luata in serios, cancerul era deja in faza terminala.

Tanara a dat dovada de maturitate si si-a pregatit in amanunt plecarea de pe aceasta lume. Cum nu va trai sa isi vada fetita mare, i-a strans o colectie de carti postale, poezii, scrisori si filmari cu ajutorul carora spera sa-si poata ghida fiica prin viata de dincolo de mormant.
Testamentul sentimental include felicitari pentru fiecare zi de nastere a Ellei si note despre cum sa se descurce cu batausii de la scoala, note de felicitare pentru examene, nunta si nasterea copiilor.
Katrina a inregistat mesaje video de 5 minute pentru fiecare zi de nastere care va urma in viata micutei, pentru ca Ella sa-si aminteasca de mama ei.
“Stiu ca atunci cand va creste va avea de infruntat situatii dificile si stiu ca nu voi fi acolo sa o protejez. Ar putea sa fie stresata sau sa se indoiasca de ea din punct de vedere sexual, de exemplu in adolescenta, asa ca i-am scris sa nu ii fie teama daca se simte confuza, ca este ceva natural si ca va fi bine”, a marturisit tanara mama.
“Daca va fi agresata la colegi batausi la scoala i-am scris ca se intampla asta pentru ca probabil ea este unica si ca ar trebui sa-si celebreze unicitatea pentru ca e caracteristica ce o face speciala. Am cumparat carti postale care marcheaza fiecare eveniment din viata ei de la examene, la intemeierea primului camin, la ziua nuntii, la nasterea unui baiat, a unei fete. Ella este o fata atat de minunata. Va avea o personalitate foarte frumoasa. Imi spune: “Mami, noi suntem cele mai bune prietene si asa vom fi intotdeauna”. Atunci cand am o zi proasta incerc sa nu arat, dar ea stie si imi spune: “Este OK, sunt langa tine”, a mai povestit Katrina.
O boala rara, pentru care nu exista tratament
Katrina a observant tumoarea din fesa stanga in 2008 si a mers imediat la spital, unde o asistenta i-a spus ca este o simpla umflatura cauzata probabil de o cazatura si sa inceteze sa mai fie atat de “melodramatica”.


Cand umflatura a inceput sa se mareasca, femeia a mers la doctorul personal, iar acesta a indrumat-o catre un specialist.
Dupa o luna de teste, pe data de 5 septembrie 2008, femeia a fost diagnosticata cu Alveolar Soft Part Sarcoma, o forma rara de cancer.
Nu exista niciun tratament pentru aceasta boala. Katrina urmeaza insa un tratament experimental pentru cancerul de rinichi, care ar putea stopa cresterea tumorilor pe care le are la nivelul plamanilor.
Katrina era insarcinata atunci cand a primit diagnosticul
In mod tragic, Katrina era insarcinata in trei luni cu un baiat atunci cand a primit groaznica veste. Doctorii au fost nevoiti sa aduca copilul pe lume la numai 20 de saptamani, pentru ca mama sa poata fi tratata. Din pacate, bebelusul nu a supravietuit.
“Pierderea copilului a fost mai dureroasa decat boala in sine, pentru ca ma atasasem deja emotional de el”, a spus Katrina.
“Stiu ca atunci cand Ella va creste, cand va atinge anii adolescentei, de exemplu, va avea probleme si va trece prin momente dificile si eu nu voi fi langa ea sa o protejez. Este foarte dificil pentru mine. In fiecare zi cand ma trezesc incerc sa imi vad de viata in mod obisnuit, daca ma simt bine. De fiecare data ma gandesc la cat de norocoasa sunt atunci cand ma trezesc. Incerc sa fac ceva memorabil pentru Ella in fiecare zi, ceva de care sa o lege o amintire. Incerc sa-i creez cat mai multe amintiri placute. Nu mai am restul vietii sa-i fiu alaturi. Am inceput sa scriu cartile postale ca sa isi aminteasca mereu de mine prin ceva. Cred ca e un lucru care o va face sa simta ca ii sunt mereu alaturi. Vreau sa stie ca m-am gandit la viitorul ei, inainte ca ea sa o fi facut. Probabil nu voi putea sa o protejez, lucru pe care il accept cu greutate”, a incheiat Katrina.



Sursa: Maramuresul Online

Maramuresul OnlineMaramuresul Online

Obiceiul cinstirii moasei la Moisei (Video)

1

Înainte vreme, pe când încă mai dansau în nopţile de vară slăbânoacele pe dealul ţintirimului şi moiseienii încă-şi mai duceau traiul patriarhal în vatra aşezării sfinţită de trecerea descălecătorului de ţară, pe atunci, spuneam, copiii nu veneau pe lume în saloane de spitale asistaţi de doctori şi de asistente cu patalama luate pe la şcoli înalte... În vremurile acelea care acum ţin doar de cuprinsul unei cărţi de poveşti pe care nici fanii generaţiei Coca-Cola nu mai sunt răbdători să le asculte, coconii moiseienilor făceau ochi după rînduiala lui Dumnezeu în braţele moaşei satului, îndeobşe nu orice femeie, ci dintr-acelea cu bună aşezare acasă şi cu pragul bisericii în suflet, femei cu har de la Cel de Sus care, astfel, întampinau venirea pe lume a pruncilor cu pricepere şi cu mare grijă pentru cele două suflete, mamă şi prunc deopotrivă...
Ţin eu minte că pe mine m-a moşit Moaşa Rodovica, una dintre acele femei cu har de la Dumnezeu care a pus început de drum pe lumea asta la mai bine de jumătate de sat, însă harul acesta nu l-a avut doar ea, tradiţia moşitului, la naştere, fiind preluată de alte moaşe, şi tot aşa până s-au rînduit vremurile mai de pe urmă cînd femeile erau duse la spital unde pruncii făceau ochi asistaţi de doamnele în halat alb, ce-i drept cu patalama de "senitară", dar şi cu năravul balcanic al bacşişului impus şi nu întotdeauna, parcă, la fel de râvnitoare în misiunea lor precum moaşele de odinioară...
(Foto : Titiana Tomoiagă Răzuş)

Iar cum gestul acesta unic, al moaşei, marca în mod crucial sufletul beneficiarilor, ca să spun aşa, la fel ca şi nănăşitul sau botezatul copiilor, acesta, gestul adică, trebuia "plătit" la rânduirea cuvenită după datină. Şi nu cine ştie ce plată i se aducea moaşei, că nu despre asta se punea discuţia nici că cea astfel onorată (s-)ar fi aşteptat... Nu, plata era una simbolică, mai mult de suflet, de recunoştinţă adică în faţa celei care a pus mâna să primească în lumea asta pe cel nou născut. Apoi mai era ceva: se spune că, într-un fel, moaşa era şi ca un fel de ursitoare, anume pe cât de bună la mână şi la inimă se dovedea de la Dumnezeu, pe atâta şi norocul în lume al celui moşit... Doar că, acum, cînd trăim zile în care naşterile se petrec asistate de la mii de kilometri, prin satelit, ceea ce a fost odată şi în Moiseiul meu de-acasă tinde, dacă nu chiar a şi devenit o poveste. O poveste care merge la suflet, de bună seamă, o poveste care, cu siguranţă, pentru cei care am trăit acele timpuri patriarhale ce seamănă cu începuturile omenirii pe pământ, doar pentru cei mai "vechi", zic, pune un fior răscolitor în suflet, de bună aducere aminte pentru vremurile care, n-avem încotro, acum le rostim începutul cu "a fost odată"...











Autor articol: Vasile Danci Morosanu
Realizatori: Ghiţă Olteanu & Cosmin Tomoiagă
Imagine & montaj film: Cosmin Tomoiagă
Ceteraşi: Fluţar Grigore & Fluţar Ioan
Instructor: Inv. Şofronici Maria
Cu participarea extraordinară a Moaşei Titiana Tomoiagă Răzuş şi a unui grup de femei din localitatea Moisei
O PRODUCTIE HTV BORŞA

Sursa: Maramuresul Online



Maramuresul OnlineMaramuresul Online

Cei mai mari meşteri lemnari din ţară sunt în Maramureş

0

S-a dus vestea că în Maramureş sunt cei mai mulţi meşteri lemnari din ţară. Aici toate se fac din lemn, de la lingură şi fântână până la crucea de veci. Materie primă, slavă Domnului, e destulă. Iar meşterii sculptează cu grijă şi migală fiecare bucăţică de lemn.

Până şi grinzile caselor sunt închegate din secure, pentru că moroşenii nici că vor să audă de piroane de fier. Şi, ca să nu uiţi uşor locurile, au sculptat şi porţile, astfel că, oriunde te-ai uita, le vei vedea măiestria.

Maramureşul e unic. Are case mândre şi biserici din lemn care zgârie cerul. Cică să fie pe pământ, dar cu turla în rai. Poarta maramureşeană este însă o provocare. Prin părţile locului se spune că, dacă vrei să fii om printre oameni, mergi în pădure, alege un buştean cu lemn moale şi sculptează o poartă.

Porţile sunt practic simbolul Maramureşului. Deşi sunt sculptate în mii de feluri, fiecare e unică. Un fel de carte de vizită pentru moroşean. Sunt însă şi elemente obligatorii. Crucea creştină, pomul vieţii sau funia, semne care alungă răul şi moartea. Şarpele, cocoşul ori zurgălăul, căci aduc belşugul. Unii sculptează anul în care a făcut poarta, să se ştie peste secole. Pe Valea Stejarului înţelegi cel mai bine ce înseamnă lemnul pentru oameni. La nea Pupăză, pentru care sculptatul e adevărată patimă.

Nea Pupăză ştie tot despre sat şi împrejurimi.

Meşterul nostru nu e fitecine. Ce a ieşit din mâna lui a luat calea occidentului. S-a plimbat nea Pupăză şi prin Rio de Janeiro, iar porţile lui au ajuns până în Franţa şi Spania.

Nea Pupăză are imaginaţie cât cuprinde. A născocit un recipient mai puţin obişnuit de ţinut pălinca.

Mai greu să bei, lungimea toiagului e de aproape 2 metri, aşa că ai nevoie de ajutor

Surata toiagului a luat drumul Cotroceniului.

Casa meşterului e un adevărat muzeu. Mobila e, cum altfel, decât făcută de mâna lui, iar pe un dulăpior e sculptată balada lui Horea. Cel mai mândru e însă de fusul cu zurgălăi.

Şi cum să ne luăm ziua bună de la nea Pupăză, decât cu o horincă.

Sursa: Maramuresul Online


Maramuresul OnlineMaramuresul Online

Maramuresul & falimentul colosilor comunisti

0




* APSA, Maratex, Cuprom, Faimar, Trustul de Constructii, Fabrica de Paine, Flotatia centrala. Rand pe rand, colosii comunisti, „mandria industriei socialiste” au fost daramati. In locul lor, mormane de moloz si proiecte-gigant, abandonate in sertare. MM Online va propune o retrospectiva a celor mai celebre falimente de dupa 1990.
Zeci de mii de locuri de munca, capacitati de productie uriase si colosi comunisti. Astazi toate au ajuns un morman de ruine. „Mandria industriei socialiste” se masoara astazi in mormane de moloz, colturi de cladiri abandonate si ruine. Marturia unei industrii candva infloritoare si dovada vie a incompetentei politicienilor care ne conduc de doua decenii. In urma cu 60 de ani, romanii se laudau cu timpul record in care pot pune o industrie pe picioare. Azi sunt tot recordmani. Dar la daramat. Din orasul cu o puternica industrie miniera si metalurgica, Baia Mare si judetul devin piete de consum si zone de shopping. In locul colosilor industriali vor ramane, daca trece criza si avem noroc, doar cartiere rezidentiale. Orasul domnitelor tanjeste dupa linistea perioadei cand era o statiune climaterica, dar si dupa puterea pe care ti-o da industria, dezvoltarea economica. Capitala nordului nu vrea sa fie izolata, vrea sa se dezvolte si sa fie principalul actor in aceasta parte de tara. Din pacate, altii nu vor ca acest deziderat sa devina si realitate. Dupa ce a fost rasa industria a urmat acalmia. Si continua… Prima pe lista, in ordine alfabetica. APSA. Pe scurt, o poveste despre marire si decadere, plangeri penale, procese, acuze grave si un cartier irlandez ramas deocamdata la stadiul de vis. Societatea APSA S.A. Baia Mare a fost infiintata in 1 iulie 1949, avand ca baza initiala obiective aflate in administrarea orasului, dar si cateva ateliere particulare nationalizate si circa 300 de salariati. In 1959, la aceasta societate au intrat in fabricatie piesele de schimb auto pentru Uzinele Steagu Rosu din Brasov. Din 1963, 74% din productia de la APSA este axata pe fabricarea pieselor de schimb, cifra care-i confera statutul de furnizor numarul 1 cu piese si accesorii auto pentru toate marcile de autoturisme, autoutilitare, autocamioane si autobuze fabricate in Romania. Colosul comunist asigura in totalitate si necesarul de piese pentru Ministerul Transporturilor si Telecomunicatiilor. Iar din 1966 a inceput fabricarea produselor pentru export. In 1999 incepe insa o privatizare cu cantec, in urma careia, actiunile ajung la o firma baimareana S.C. AMA SRL, desi unul dintre partenerii istorici ai APSA, firma Wihag, vroia si ea compania. Numai ca societatea nu a achitat contravaloarea actiunilor in termen, asa ca FPS a considerat contractul de vanzare-cumparare nul. Au urmat o alta licitatie, in toamna aceluiasi an, castigata de aceasta data de firma germana care a si platit suma de 10,4 miliarde de lei. Au urmat un lung sir de procese intre S.C. AMA si FPS, amenintari cu retragerea din partea nemtilor, regres, si in final falimentul. Liderii Sindicatului „Gloria” de la APSA au sustinut prin diferite memorii si plangeri ca autorii falimentului sunt tocmai cei care au fost considerati salvatorii APSA: reprezentantii firmei Wihag, dar povestea a ramas in aer. Activele societatii au fost cumparate dupa multe runde de licitatii, in care pretul de pornire a fost stabilit la 22.107.128 RON+TVA. Teoretic, pe „mormantul” vechii fabrici urma sa se construiasca un cartier rezidential. Din cauza crizei, a birocratiei sau a pietei, proiectul e insa in „stand-by”. Comcereal. Pe vremuri, o societate de frunte pentru agricultura judetului, astazi un fel de agentie imobiliara care inchiriaza spatii. Din vechiul colos comunist au ramas doar miza terenurilor situate in zona de aur a Baii Mari, multe plangeri penale, neintelegeri, divizari, tentative de reunificare si scandal. In primii ani de dupa Revolutie, sectorul de depozitare a cerealelor era reprezentat, prin traditie, de Romcereal, o intreprindere care a mostenit fosta intreprindere de stat. „Noua” societate a fost infiintata in ianuarie 1991. „Nasterea” regiei autonome fiind parafata printr-un act normativ care stipula ca patrimoniul Romcereal este de 12.780.191 mii lei, reprezentand activul si pasivul preluat de la Directia generala economica pentru achizitionarea produselor agricole si o serie de unitati economice, printre care si Intreprinderea de contractare, achizitionare si pastrare a produselor agricole Maramures. In scurt timp, regia autonoma este reorganizata si se divizeaza in mai multe Comcereal-uri si Cerealcom-uri, societati cu capital majoritar de stat, detinut intr-un procent de 70% de Fondul Proprietatii de Stat si 30% de Fondul Proprietatii Private. Asa a aparut in 1996 Comcereal Baia Mare, cu subunitati in toate localitatile importante din judet. Acum, chiar si oficial, in bilanturi, domeniul de activitate al societatii nu mai e agricultura, ci inchirierea de spatii. Si scandalul tocmai de aici a pornit. In locul fostei societati au aparut chiriasii „depozitelor de sub pod”. Unii au cumparat spatiile de prin 1998-1999. Altii au vrut sa le cumpere, a urmat o divizare cu cantec, multe acuze si o lista interminabila de procese in instanta. In momentul de fata, depozitele sunt urmele cenusii ale unui sistem care nu a fost viabil. Terenul de sub aceste depozite era foarte valoros in perioada 2007-2008. Atunci, proprietarii nu s-au inteles nici cu privire la vanzarea acestor terenuri. Unii doreau sa construiasca acolo magazine mari, dar nu aveau fonduri, altii au vrut sa vanda, dar nu se putea face vanzare pe bucati. Investitorii importanti, in special din zona imobiliarelor, ar fi cumparat terenul la un pret care acum ar parea „un vis”. Cu siguranta, dupa ce criza prelungita va disparea, nu vor mai reveni vremurile si preturile din urma cu doi-trei ani. Ce s-a intamplat la Comcereal este un exemplu clasic de cum nu se fac afaceri. Un teren valoros este blocat si asa va ramane, probabil de niste depozite insalubre, greu de acceptat in comertul anului 2010. Maratex. O societate creata de autoritatile comuniste pentru a absorbi forta de munca feminina disponibila in Baia Mare. In perioada de glorie a acestei fabrici erau circa 12.000 de angajati. In urma cu trei ani, ultimii 12 angajati ai fabricii au plecat acasa. Ulterior, activele societatii au fost vandute pentru suma record de 16 milioane de dolari. Pe locul fostei fabrici urma sa se ridice primul mall din Baia Mare. Fostul colos comunist a fost daramat, dar pe locul lui nu s-a mai ridicat nimic. Terenul este si acum in portofoliul celor care ar fi vrut sa ridice un mall. Proprietarii asteapta sa vada cum va evolua piata imobiliara. Fie vor vinde, fie vor ridica altceva, de la locuinte, la birouri sau zona de agrement. Ramane regretul ca nu s-a putut realiza acel „Art-Center” prevazut in proiectul initial. Aceeasi soarta sumbra a avut-o si „vecinul” Faimar. Ca si celelalte sectoare industriale si cea a sticlei s-a facut, incet, dar sigur, tandari. Dupa reorganizare si un declin care a adus-o in pragul colapsului, Faimar Baia Mare a vandut fabrica si sediul dezvoltatorului imobiliar care a cumparat activele Maratex, pentru 5,72 milioane de Euro. Atunci se anunta ca va fi ridicata o noua unitate de productie, in zona industriala a orasului si ca aceasta va fi finalizata in sase luni. Numai ca, proiectul a ramas in stand-by, iar societatea a inceput disponibilizarile din cauza comenzilor tot mai subtiri. Remin. Cel mai mare „tun” postdecembrist si cel mai important agent economic al judetului, cu peste 30.000 de angajati in vremurile bune. Dupa aderarea Romaniei la UE, perimetrele miniere s-au inchis incet, dar sigur, iar Remin a devenit agentie imobiliara sau firma de paza. Sau, mai simplu, o societate la limita subzistentei, cu putini angajati. Proiectul Andersen care prevedea ca in Romania mineritul trebuie sa devina o amintire, a devenit realitate. Realitatile europene au dictat realitatilor romanesti. Dupa o incercare nereusita de privatizare a perimetrelor miniere care impunea conditii greoaie si neatractive pentru investitori, minele au ramas ale nimanui. Acum, baietii destepti asteapta banii de inchideri, iar Remin „cerseste” cativa leuti pentru monitorizarea perimetrelor. Pe de alta parte, batalia pentru resurse devine tot mai evidenta. 
Noi puteri economice mondiale se ridica si acumuleaza perimetre, metaforic spus, cu resurse. Cine va detine resurse minerale si de alta natura, va fi stapanul. In harababura care domneste in economia noastra nu se vede tendinta de a ne instraina si resursele care le mai avem. Minele Remin, haldele de steril, depozite de pirite si altele sunt o noua „vaca de muls”. Noi asistam neputinciosi cum altii vin, sau vor veni pentru a lua ce ar fi putut fi folosit in interesul Romaniei. 
Flotatia Centrala a devenit o umbra, un loc de unde tiganii mai fura un fier beton sau un capat de sina. Flotatia centrala nu isi mai are locul in contextul neantizarii mineritului din nord. Cu toate acestea, aici mai exista o sectie care ar putea fi pusa in functiune, aflata in conservare. Sunt utilaje pentru prelucrarea aurului, in principal. Cei care mai sunt la Remin intampina greutati in a pazi aceasta sectie. Povesti sunt multe si se refera la o ipotetica reluare a activitatii miniere. Este un semn ca interesele pentru zona de nord sunt la fel de mari si dupa disparitia mineritului de stat. Poate de aceea suntem cea mai importanta zona izolata a Romaniei.


Cuprom. Combinatul unde se realizau lingourile de aur, dar si 70 la suta din productia de cupru a Romaniei, a ajuns in insolventa. Poate este cel mai de neinteles faliment. Cuprom a intrat in insolventa dupa o perioada de cadere libera. Au urmat disponibilizari in masa, greve si promisiuni. Fostii angajati nu si-au primit nici astazi salariile compensatorii, si, pana la lichidarea efectiva a societatii, sindicalistii acuza ca aceasta este „furata” pe bucati. La propriu.


Analiza la rece

„Maramuresul plateste soarta zonelor cu industrie mono-industriala. Ceea ce s-a realizat era concentrat in jurul mineritului. Pe orizontala s-a dezvoltat zona serviciilor, a intreprinderilor care au deservit, intr-un fel sau altul mineritul. Prabusirea mineritului a dus la prabusirea unei intregi constructii economice. Reforma structurala impusa de economia de piata a insemnat pentru industria Maramuresului o implozie cu urmari sociale grave. Lipsa de capacitate strategica, care nu a venit cu masuri care sa anticipeze prabusirea, a contribuit decisiv la starea actuala. Facilitatile zonei defavorizate a condus la imbogatiri individuale si nu de amploare sociala. Trecerea de la intreprinderea planificata la cea de agent economic cu implicarea unor factori non-economici nu a fost suplinita de resurse umane calificate. Baia Mare s-a prezentat pe piata ca o gogoasa umflata, care la cea mai mica adiere a profitului s-a spart. De 20 de ani ar fi trebuit gasita noua identitate a orasului. Ne-am ales cu gropi in loc de intreprinderi, cu cuvinte in loc de fapte. Ne trebuie competenta locala si sprijin national. Am dat sute de ani aur si alte neferoase tarii si am ramas cu Imnul minerilor. Trist!” - Stefan Gönczi, conferentiar universitar la Universitatea de Nord 


Statistici sumbre 

Potrivit ultimelor date statistice, Maramuresul are peste 13.000 de someri. Iar in industrie si constructii lucreaza doar 39914. Pe vremuri, doar minele din judet aveau mai multi angajati. In total, in judet sunt 1975 de intreprinderi care, conform codurilor CAEN, au domeniul de activitate in industria prelucratoare. Numai ca, aproape 90% dintre acestea au intre 0-9 salariati. Conform statisticilor, doar 12 intreprinderi din judet mai au peste 250 de angajati.


Sursa: Maramuresul Online

Maramuresul OnlineMaramuresul Online

Ce zici de cel mai sincer traficant de tigari ?

0



(Moldovean cinstit)


Ti-a placut "Perversa ca pe Targu Ocna"? Ce zici de cel mai sincer traficant de tigari? :))

In ultimele zile, filmarea cu "golanul" care a introdus in vocabular expresia "perversa ca pe Targu Ocna" a fost senzatia absoluta pe internet. Suprematia ii este insa amenintata de un cetatean moldovean, cunoscut deja sub titulatura de "cel mai sincer traficant de tigari".

Prins cu tigari de contrabanda, ascunse printre mere, omul n-a avut nicio ezitare sa recunoasca totul: de la suma primita pentru a transporta marfa, pana la numarul pachetelor. Ba chiar a parut amuzat de "interogatoriul" la care l-au supus jurnalistii, obisnuiti cu declaratii de genul "Nici nu stiam ca sunt tigari acolo...".








Vezi video
Sursa: Maramuresul Online


Maramuresul OnlineMaramuresul Online

In by Moroșanul, luni, 9 august 2010

Dor de românia,Dor de Maramures.

0




Nu e nici un secret: nu există nici un NOI şi EI. Românii noştri plecaţi în lumea largă suntem NOI, însă cu mai mult curaj să înfrunte vicisitudinile vieţii şi cu mai multă determinare în a reuşi în viaţă. Cei care-i fac "căpşunari" prin presă îşi jignesc propriile rude şi rostesc neadevăruri: printre aşa zişii căpşunari sunt intelectuali de rasă, oameni cu care ne putem mândri liniştiţi, foşti sportivi de marcă, foşti muzicieni, foşti ziarişti şi aşa mai departe.
Şi pentru că ne-am săturat de discursurile (a se citi, fie şi greşit gramatical, "di-scursurile") sforăitoare ale politicienilor, am pus mâna pe tastatură şi i-am întrebat pe cei plecaţi în lume ce simt ACOLO, de 1 Decembrie, ce simt de Crăciun şi de sărbătorile de iarnă departe de casă. Aveam în minte mişcătorul cântec al lui Tudor Gheorghe,
"Colindul celui fără de ţară":
Bate vântul, bate dinspre ţară
Suflă-n răni cu sare şi pelin
Bate vântul şi te-nchide-afară
Rudele în vizită nu vin..."
Mulţi maramureşeni plecaţi să îşi facă un rost în Spania,Italia e.t.c, nu vor să revină pe plaiurile natale. Motivul principal: situaţia financiară. De acolo. Comparativ cu cea din ţară.

SPANIA

• "Din angajat, am ajuns angajator"
"Am plecat din România cu mai bine de nouă ani în urmă. Aveam puţin peste 20 de ani şi am purces să îmi caut norocul. Munceam, alături de ceilalţi membri ai familiei, la aceaşi intreprindere. Banii nu au fost niciodată mulţi în România, iar pentru un tânăr cu aspiraţii, abia ajungeau să îţi asiguri necesarul de zi cu zi. Şi am pornit în lumea largă, ajungând în Spania. Am făcut de toate, am învăţat, am câştigat respectul oamenilor. Şi inima unei fete din Spania. Cu care m-am şi căsătorit şi avem un copil minunat, în vârstă de un an şi jumătate. Cu ajutorul ei dar şi cu forţele mele, din angajat am ajuns angajator. Am propria mea firmă, la care am angajaţi, în special, români. Aproape toată familia mea e aici. În mai puţin de zece ani înafară, am reuşit să îmi cumpăr aici propria locuinţă şi să îmi aranjez casa din ţară. Unde merg rar. Pot să îmi ajut părinţii şi trăim toţi bine. 1 Decembrie? Ştiu, e Ziua Naţională. Din păcate, nu am sentimente foarte profunde. Îmi amintesc cântecele patriotice şe care le intonam pe malul apei, cu familia mea. Mi-e dor de de oamenii dragi, dar nu vreau să mă întorc în ţară. Aici mi-am clădit viitorul şi am respect. Am totul", a afirmat Florin Lupşe.  
• "Pentru mine, patriotismul este un simplu cuvânt"
"Acasă este locul unde te simţi acasă. Pentru mine, patriotismul e doar un simplu cuvânt, atât şi nimic mai mult. Din păcate nu mi-e dor de ţară. Aici, în Spania, mă simt acasă. Aici locuiesc cu soţul meu, aici copilul meu merge la şcoală, aici s-a născut fiica noastră. Şi o ducem bine. Ne permitem concedii şi vacanţe la care în România nu am fi putut nici să visăm. În ţară eram doamna profesoară, cu un salariu de 10 milioane de lei (n.r. 1000 de lei), iar aici sunt femeie de serviciu cu 800 de euro. Şi îmi permit concedii şi vacanţe şi nu îmi număr banii la magazin întrebându-mă ce şi cât pot să cumpăr. Am frigiderul mereu plin şi nu ducem lipsă de nimic. Iar străinii se comportă frumos cu noi. După ce ajungi să le câştigi încrederea, după ce te cunosc, eşti de-al lor. Iar aici totul e diferit. Civilizaţia, oamenii, condiţiile de trai. Nu pot să zic că mi-e dor de România, sau că vreau să mă întorc. Nici măcar nostalgie nu simt, gândindu-mă la 1 Decembrie", a transmis, din Spania, maramureşeanca Ana Dumitrean, (35 de ani).
• "Românii sunt îndoctrinaţi"
"Am fost un patriot convins, până în urmă cu două luni. Am fost la adunările de la Alba Iulia, am trăit cu imnuri patriotice în sânge. Mi-am crescut copiii în spiritul patriotismului. Am iubit România, probabil încă o iubesc. Nu mă gândeam să plec din ţară. Am crezut că voi aştepta liniştit să ies la pensie, iar apoi să mă ocup de mine. Să pescuiesc. Să îmi cresc nepoţii. Să ies cu soţia mea. Să cutreierăm ţara. Totul s-a schimbat, când m-am trezit în şomaj. După 31 de ani munciţi în România, m-am trezit şomer. Până la pensie, trebuie să mai aştept câţiva ani buni. În 9 luni de zile, nu mi s-a oferit niciun loc de muncă, care să îmi permită să mă întreţin, să îmi ţin copilul la şcoală şi apoi la facultate. Şi atunci mi s-a ivit oportunitatea de a veni aici, în Spania. Stau cu ai mei, muncesc pentru ai mei. Sincer, mi-e dor numai de familia mea, de prieteni. Pot spune că românii sunt îndoctrinaţi, cum am fost şi eu", este de părere băimăreanul Zaharie Man (55 de ani).

SUA

• "Mie, sincer, nu mi-e dor de România"
"Locuiesc de trei luni în California Încerc (şi se pare că şi reuşesc) să-mi refac viaţa. Am plecat din România în august şi nu am de gând să mă întorc (decât în vizită, cândva). Unii spun că-s prea bătrână pentru asta(am aproape 42 de ani), alţii că-s nebună. O chestie e sigură: părerea lumii, în special cea a românilor care habar n-au cum e aici, mă lasă complet rece. De ce să-mi fie dor de România? Ia să vedem câte motive aş avea. Hmmm… cam puţine. Mai degrabă mi-e dor de unii oameni din ţara mea. Atât.
De poluarea din Baia Mare cu siguranţă nu mi-e dor, nici de frigul care, pe lângă că-ţi intră în oase, te mai şi face să-ţi rozi unghiile gândindu-te la factura pe care urmează să o plăteşti la gaz. De Crăciun să-mi fie dor oare? Nu prea cred. Becuri colorate şi tot felul de podoabe vezi şi aici, în California. Colindele din România s-au cam dus pe apa sâmbetei, se cam pierd obiceiurile, în schimb cresc preţurile produselor alimentare exact în această perioadă. Aşa ceva… probabil doar în România întâlneşti. Aici sunt reduceri masive la toate produsele, până şi cei mai amărâţi pot avea sărbători decente. Dar cea mai faină chestie de aici e… zâmbetul oamenilor. Toată lumea zâmbeşte. Oriunde. Oricând. Până şi cei fără adăpost zâmbesc şi sunt amabili. Adevărul e că nu ai idee cine e tipul în tricou mototolit sau decolorat care mănâncă un hamburger la colţ de stradă. Poate fi un milionar. Sau un tâmplar. Nu există o modă anume, totul e lejer. Americanii sunt relaxaţi pretutindeni. Şi asta contează mult, cel puţin pentru mine. Vreţi exemplu? Am fost într-o biserică ortodoxă îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi, cu buzunare. La început n-am vrut să intru, doar eram cu sechele pe creier din România şi mă gândeam că-mi aruncă preotul o privire de-mi vine să tot ies. Ei bine, nici vorbă. Pe lângă că a vorbit cu mine de parcă aş fi fost cea mai zeloasă enoriaşă, am primit şi o cruciuliţă şi puţină smirnă într-o cutiuţă. Nici nu i-a păsat de pantalonii mei largi sau de tricoul cu nu ştiu ce inscripţie. Când am plecat din România, eram şomeră. Aşa sunt şi acum. Dar nu ştiu cum se face că aici mănânc mai sănătos, dorm mai bine, fac sport şi zâmbesc foarte mult every day. Asta se întâmplă când ţi se zâmbeşte şi când vezi oameni relaxaţi şi calmi în jurul tău. Sincer… îmi amintesc feţele românilor - încruntate, crispate, de-a dreptul constipate. Chiar acum nu aş vrea să le văd iar. Sau să-mi spună că da, eu îmi permit să zâmbesc, doar trăiesc în America (şi strâng din dinţi de invidie sau zâmbesc perfid).
Oameni buni, sincer, nu mi-e dor de România. Şi n-aveţi decât să mă judecaţi. Pentru că, între timp, eu o să mă bucur de soarele californian şi o să zâmbesc în continuare." scrie Simona Dumitrean, din Statele Unite.

OLANDA

• "Îmi lipseşte Crăciunul..."
"Dacă e să-mi fie dor de ceva, cu siguranţă mi-e dor de zilele dinaintea Crăciunului, cu mama şi alte femei bucătărind şi gătind... mi-e dor de mirosurile acelea, de toate bunătăţile. Nu am nici un feeling pentru ziua de 1 decembrie, trebuie să recunosc, dar pregătirile dinaintea Crăciunului îmi lipsesc..." spune Manuela Van Dooren din Olanda, băimăreancă cu rădăcini în satul Plopiş.

BOLOGNA (ITALIA)

• "Nevoiţi să luăm drumul străinătăţii"
"22 DECEMBRIE 1989. O dată care a rămas în istoria neamului românesc. O zi în care noi, românii, ne-am cucerit dreptul la libertate, dreptul la o viaţă mai bună, o zi în care şi-au pierdut viaţa părinţii noştri, copiii noştri, sute de români care au avut curajul să stea în faţa armelor. A fost o zi în care am început să visăm, să vedem luminiţa de la capătul tunelului, să sperăm într-o viaţă mai bună. Au trecut de atunci 20 de ani în care din tot ceea ce am visat şi am sperat s-a ales praf si pulbere.
N-am crezut niciodată că după 20 de ani de la Revoluţie să fiu nevoit să scriu aceste rânduri dintr-o ţară străină şi nu înn ţara în care m-am născut şi am copilărit... Şi asta mulţumită vouă, "actorilor" din lumea politicii româneşti! (îmi vine greu să le spun "oameni").
Mulţumită vouă, milioane de tineri am fost nevoiţi să luăm drumul străinătăţii şi să ne părăsim copiii, soţiile, părinţii şi prietenii, dar mai ales să ne părăsim ŢARA noastră! Mulţumită vouă, mulţi dintre noi suntem nevoiţi să ne petrecem sărbătorile de iarnă departe de familiile noastre şi să colindăm printre străini... Mulţumită vouă, România a ajuns să fie un morman de mizerie şi sărăcie, o ţară care a avut tot ceea ce avea nevoie pentru a deveni Cineva în Europa!
Adevărul este că v-aţi bătut joc de noi... v-aţi bătut joc de încrederea pe care v-am dat-o. Timp de 20 de ani, n-aţi făcut altceva decât să vă umpleţi voi buzunarele..." scrie Doru Buşecan, băimărean, azi şofer în Bologna (Italia).

PHOENIX, ARIZONA (SUA)

• "Oricât de bine ne-ar fi aici, ducem dorul României"      
Liana şi Gheorghe Leşe sunt doi tineri maramureşeni care au părăsit România în urmă cu 7 ani. Nici nu li se uscase bine cerneala pe diploma de licenţă şi au şi zburat peste Atlantic. Au plecat pentru o vară şi nu s-au mai întors, pentru că ştiau că România nu le poate oferi nici măcar un sfert din ceea ce ei pot realizat acolo, prin muncă şi seriozitate.
"România, «ţara mea de glorii, ţara mea de dor», ţara tuturor posibilităţilor, locul în care ce e anormal e normal şi normal ce e anormal, ţara în care necinstea e la loc de cinste şi incultura conduce, şi totuşi aş minţi să spun că nu duc dorul locurilor unde am copilărit şi am crescut, familiei şi prietenilor, a sărbătorilor, a oamenilor simpli şi înţelepţi de la ţară. Aici, departe de ţară, dorul trece direct proporţional cu trecerea timpului, dar revine tot mai accentuat în perioada sărbătorilor şi de fiecare dată când se petrece un eveniment însemnat în familie, pentru că familia este singurul lucru care ne ţine legaţi de România, care nu ne lasă să uităm de unde am plecat, care ne dă putere să mergem mai departe şi să trecem peste greutăţi."
• Niciodată un Crăciun în Arizona nu va fi ca unul petrecut în Maramureş
"Străinătatea te schimbă. De cele mai multe ori, vezi lucrurile altfel. Oricât de mult încerci să compari şi să trăieşti sentimentele de altădată, e dificil să păstrezi obiceiurile din România. Niciodată un Crăciun în Arizona, căci aici locuim noi, nu va fi la fel ca unul în Maramureş, oricât de mult am încerca să cream atmosfera de acasă. Aici sărbătorile sunt foarte simpliste şi nu reprezintă nimic altceva decât cumpărături la infinit şi cadouri. Ne este dor de România. De fapt, nu de România în sine, ci de anumite locuri care au o influenţă foarte puternică asupra noastră, casa părintească, locul unde, după cum spunea Creangă, «am făcut ochi», părinţii, fraţii, rudele şi prietenii. Ei nu au dispărut din sufletele noastre. De câte ori ni se face dor ne întoarcem la amintirile ce ne leagă de casă, cu bucurie şi cu speranţa că într-o zi se va schimba ceva şi în România, ceva în bine, că în rău am văzut, şi vom putea reveni acasă fără nostalgia lucrurilor ce le lăsăm aici…
…Nu ne-am rupt total de România, dar din ce vedem la televizor şi ne spun românii de acasă, în ultimii 20 de ani România s-a transformat mult, dar mentalitatea a rămas aceeaşi. Românii bat pasul pe loc. Nepotismul, pilele şi mentalitatea, faptul că trebuie să dai ca să primeşti, aştepţi să primeşti ca să faci ceva, ţin românii blocaţi într-o nebuloasă. Bineînţeles că nu există pădure fără uscături şi aş fi nedrept să spun că toţi sunt la fel, dar marea majoritate se regăseşte în acest cerc vicios care, spre surprinderea mea, reuşeste în cele mai multe cazuri să-i convertească şi pe cei reîntorşi din SUA acasă. Suntem mulţi plecaţi, unii definitiv, alţii încă cu gânduri de întoarcere, dar oricât de bine ne-ar fi aici, toţi ducem dorul României, a familiei în primul rând, a Crăciunului cu miros de sarmale şi cârnaţi, a colindului pe uliţile înzăpezite ş.a. Aceste lucruri ne trezesc amintiri plăcute tuturor românilor de aici, ori de câte ori ne întâlnim", a mărturisit Gheorghe Leşe (Phoenix, Arizona).
Iată doar câteva mostre de gândire venite de la românii noştri împrăştiaţi prin toată lumea. S-au dus de nevoie, să-şi câştige pâinea, să-şi facă o viaţă mai bună. Aici nu li s-a dat şansa asta. Nici nouă, celor rămaşi, România nu ne dă şansa să fim mai mult decât un popor ce subzistă. Asta e, trec generaţii de sacrificiu, una după alta, deşi era vorba de una singură, ziceau politicienii.
Dar peste toate, Numai de bine, românilor de-aici şi de pretutindeni!



Sursa: Maramuresul Online







Maramuresul OnlineMaramuresul Online

In by Moroșanul, duminică, 18 iulie 2010

Şosele periculoase - Sighetu Marmaţiei

0


DEŞI S-AU INVESTIT SUME IMPORTANTE ÎN SEMAFORIZAREA MUNICIPIULUI, TRAFICUL ESTE TOT NEFLUIDIZAT.


Circulaţia rutieră şi pietonală pe raza municipiului Sighetu Marmaţiei se realizează dificil din cauza absenţei semafoarelor pe principalele drumuri de acces. Chiar dacă în urmă cu ceva ani au fost instalate astfel de aparate (care au costat o avere şi care ar fi trebuit să fie funcţionale), acestea nu sunt.
Instalarea lor s-a făcut într-un mod impropriu, neţinându-se seama de particularităţile din teren. Ca şi în cazul altor investiţii, recepţia s-a făcut în pripă, comisioanele s-au luat şi nimeni nu a mai ţinut cont de calitatea lucrării.
Nefiind bine sincronizate, semafoarele nu prea au putut fluidiza traficul rutier şi pietonal. Cu toate astea, ele reprezentau, totuşi, un element de siguranţă în oraş. O zonă extrem de expusă riscului producerii accidentelor este intersecţia din faţa Liceului "Regele Ferdinand". Zilnic, pe aici trec zeci de elevi. Cât timp semafoarele mergeau, era oarecum uşor, însă după ce acestea au fost oprite, situaţia s-a înrăutăţit. "Îmi duc nepoţica la şcoală mai în fiecare zi. Este ceva anormal ca asemenea intersecţii să nu fie semaforizate. La orele dimineţii şi când elevii ies de la cursuri este o aglomeraţie de nedescris. Părinţii care îşi aduc copiii la şcoală cu maşina parchează şi ei în zonă şi lucrurile se complică şi mai tare.
Nu înţeleg de ce semafoarele nu funcţionează, dacă tot au fos instalate. Trebuie oare să se producă vreo nenorocire ca cineva facă ceva?", se întreabă sigheteanul Sergiu L.
• Semafoare pentru pietoni
"Ne-am adresat de multe ori primăriei pentru a ne ajuta să rezolvăm problema semafoarelor. Pe lângă cele existente, se impune amplasarea a încă câteva semafoare în zonele de risc. O primă măsură urgentă este semaforizarea trecerilor de pietoni din zona cinematografului «Mara» şi a Liceului Ucrainean, unde preconizăm instalarea unor semafoare care vor putea fi acţionate de pietoni. Ca o măsură preventivă, vor exista şi poliţişti în zonele cu risc ridicat de accidente, care, prin prezenţa lor, vor asigura derularea unui trafic în condiţii de siguranţă. Este şi foarte greu să acoperit întreaga zonă, din cauza personalului insuficient", explică inspector Vasile Birtoc, şeful Biroului Poliţiei Rutiere din cadrul Poliţiei Sighet.
• Noi investiţii
Primăria Sighet cunoaşte problema şi încearcă să o soluţioneze. "Din păcate, softul acestor semafoare este unul învechit şi din acest motiv au apărut disfuncţionalităţi care au dus la oprirea lor. În viitorul buget vom cuprinde şi fonduri pentru a putea instala un sistem modern la aceste semafoare, prin care să eliminăm problemele tehnice. De asemenea, vom trece la instalarea unor semafoare inteligente, care vor fi acţionate de pietoni. Tot în cadrul măsurilor menite a fluidiza traficul, vor fi amenajate şi două sensuri giratorii în cartierul Independenţei şi în zona Big", a dat asigurări jr. Ovidiu Nemeş, viceprimarul oraşului Sighet.

Sursa: Maramuresul Online












Maramuresul OnlineMaramuresul Online

In by Moroșanul, luni, 8 februarie 2010

Săraca limba daco-română!

1


Se spune că pe Valea Izei se vorbeşte cel mai bine conservat dialect daco-român din ţară.
Se vorbeşte, nu se scrie... Aşa sună enunţul. Pentru că, dacă citeşti "clasamentul" de pe stâlp, te ia cu fiori. E adevărat, de vină sunt şi cei de la Electrica, ce n-au făcut stâlpul îndeajuns de lat... Să le fie ruşine, cu facturile lor de echilibrare cu tot!


Sursa: Maramuresul Online











Maramuresul OnlineMaramuresul Online

In by Moroșanul, sâmbătă, 30 ianuarie 2010

PREGATIRI - SARBATORI - Rafturile magazinelor din Maramures sunt doldora de podoabe pentru Craciun

0


Odata cu apropierea lunii cadourilor, rafturile magazinelor se dovedesc neincapatoare pentru ''noianul'' de podoabe de Craciun. Globuri, ghirlande, lumanari parfumate, brazi artificiali sau Mosi Craciuni cantareti sunt doar cateva dintre articolele de sezon pe care baimarenii le pot gasi deja in shopurile din oras.

Cu toate ca zapada se lasa inca asteptata si mai este inca o luna pana cand Mos Craciun va trece pe la casele maramuresenilor, rafturile magazinelor sunt ticsite de marfuri specifice sarbatorilor de iarna. Preturile au ramas aceleasi ca si anul trecut, iar marfa este mai diversificata si mai multa ca niciodata, sustin comerciantii.

Corina Bud, vanzatoare intr-un magazin din centrul orasului Baia-Mare,care comercializeaza astfel de produse, a spus ca preturile sunt accesibile oricarui buzunar.
„Suntem foarte bine aprovizionati cu marfa de sezon. Preturile au ramas aceleasi de anul trecut si putem spune ca sunt accesibile pentru toate buzunarele. Avem globuri de toate formele si culorile, brazi si braduti, ghirlande si tot ceea ce si-ar putea dori oamenii pentru Craciun,”a detaliat aceasta.

Pretul globurilor variaza intre 1 leu si 12 lei, cele mai ieftine fiind globurile simple. Cele mai scumpe sunt globurile lucrate manual. Ghirlandele au preturi intre 6 lei si 50 lei, in functie de model si lungime, in vreme ce lumanarile costa intre 0,3 lei – 20 lei.

Baimarenii care se gandesc la problemele de mediu sau cei care vor sa faca economie pot gasi in magazine brazi artificiali de diferite inaltimi si preturi. Astfel, un brad artificial cu o inaltime de 1,80 m costa 66 lei, iar unul de 2,10 m, cu o coroana bogata, costa 135 lei.
Sursa: emm.ro















Maramuresul OnlineMaramuresul Online

In by Moroșanul, marți, 24 noiembrie 2009

Post navigation