DEZVALUIRI – Cine si cum a distrus industria din Maramures ?

Cum s-a ales praful de colosii industriali de la sfarsitul mileniului trecut, puteti revedea duminica, 13 februarie, de la ora 15.00, la televiziunea eMaramures, in emisiunea “30 de minute”. Decaderea economica a Maramuresului a inceput cu disparitia mineritului, judetul avand o economie monoindustriala in care marile fabrici gravitau in jurul principalei activitati industriale. Conducatori ai destinelor economiei maramuresene de dinainte si de dupa 1989, economisti, responsabili cu privatizarea intreprinderilor de stat sau simpli muncitori dezbat, cu patima sau detasare, de la caz la caz, despre cauzele “mortii” industriei grele din judet. „A fost si nu mai este”, a concluzionat Stefan Gonczi, doctor in stiinte economice, fost sef in Consiliul Popular al Judetului Maramures inainte de 1989 si fost subprefect in perioada 2005-2009.

Unii dintre cei implicati in conducerea economiei maramuresene de dinainte de ’89 cred ca regresul industriei judetene a fost cauzat de mentinerea unui sistem monoindustrial, dependent aproape exclusiv de minerit, si ca la prabusirea acestuia s-a ales praful de toti ceilalti “sateliti de productie”.

Altii spun ca inchiderea minelor, “necesara, a fost facuta fara cap”, iar declinul economic a fost generat de “pasiuni sindicale”, presiuni din exteriorul tarii, erori manageriale ale directorilor care “nu stiau cu se mananca economia de piata” sau de prabusirea pietei mondiale a cuprului. In plus, au mai fost privatizarile, facute “pe genunchi”, fabricile intrand in proprietatea unor “baieti destepti” pe care nu i-a mai controlat nimeni daca respecta clauzele din contracte sau doar jefuiesc patrimoniul intreprinderilor.

Insa, cu totii admit ca schimbarea bazei economice a judetului, de la industrie la comert, a fost o greseala uriasa si a dus la realitatea de azi. “Acum, producem si dam statului mai putin decat consumam în domeniul social (pensii, fonduri de somaj, celelalte ajutoare sociale). Daca ar trebui sa traim din ceea ce generam, n-am putea sa existam. Suntem dependenti de stat”, a explicat Stefan Gonczi, doctor in stiinte economice, bazandu-se pe analiza veniturilor si consumurilor sociale din judet.

“Industria maramureseana din deceniul 8 si 9 din secolul trecut este pe strada Europa, pe soseaua de centura. Acolo e toata industria, macinata, in gramezi de betoane, moloz...”, conchide presedintele Camerei de Comert si Industrie Maramures, Gheorghe Marcas, care spune ca astazi, 94% din economia functionala a judetului apartine firmelor mici si mijlocii, predominant fiind domeniul... comertului.

Ce a fost…
In decembrie ’89, pe lista principalelor 1.300 de intreprinderi care contribuiau la bugetul de stat, multe erau din Maramures: Centrala minereurilor neferoase, intreprinderi miniere, IMMUM, IMUAS, Intreprinderea de suruburi din Sighet, intreprinderi de exploatare forestiera, de tricotaj, Faimar, intreprinderi de industrializarea carnii, a legumelor si fructelor, a laptelui, Intreprinderea de drojdie din Seini etc. Astazi, toate sunt inchise, ruinate. “In locul lor nu s-a pus nimic, asta e tragedia”, spune fostul subprefect, economistul Gonczi.

In pofida aparentei dezvoltari economice, cei care pana in 1989 erau factori de decizie in economia judeteana recunosc ca toate marile fabrici functionau fara vreo strategie, doar prin directive politice. „N-aveam nicio strategie de dezvoltare economica, acesta se facea pe plan national, in sensul ca ti se spunea de unde sa iei materia prima, cati pantofi sa produci... Singurul lucru care nu se punea era problema banilor. Intreprinderile nu trebuiau sa se gandeasca la bani”, explica Gonczi, fost sef in Directia Tehnica de Investitii a Consiliului Popular Judetean Maramures.

Chiar fara vreo strategie, dar cu elan proletar, Maramuresul isi ducea crucea economica spre evenimentele din decembrie ’89, fara ca nimeni sa se intrebe de eficienta muncii - pentru ca se muncea din greu, cu abnegatie, chiar si-n singura zi libera a saptamanii, adica se respectau intocmai si la timp directivele partidului unic pentru indeplinirea planului cincinal. Apoi a inceput sfarsitul. Anul 1990 - o tara libera, care n-a stiut ce sa faca cu atata libertate.

Cum a inceput…
Inainte de 1989, Gheorghe Marcas a fost directorul general al uneia dintre marile unitati socialiste, APSA (fosta Regionala „Closca”, iar apoi „Baimareana”), specializata in productia de piese de schimb si accesorii auto, care avea peste 2.000 de angajati. astazi presedintele Camerei de Comert si Industrie Maramures, Marcas spune ca vinovatii pentru eliminarea industriei de pe harta economica a Maramuresului sunt atat in tara, cat si in strainatate.

Industria s-a distrus din interiorul firmelor, dar a avut o contributie si cei din exterior, pentru ca Romania dispunea, in cadrul CAER-ului, dar si in vestul Europei, de o piata puternica in industria alimentara, a constructiilor de masini, a confectiilor... Era o piata care incurca pe foarte multi, incepand de la vecini si terminand cu altii mai indepartati”, a declarat Marcas.

El spune ca demolarile utilajelor au inceput imediat dupa „evenimentul din decembrie 1989”, cand prim-ministrul Petre Roman a caracterizat industria ca fiind „o gramada mare de fier vechi”. „Si asa a si devenit! In decurs de 10-15 ani s-au taiat uzinele bucata cu bucata si au luat drumul topitoriei. Culmea este ca marea majoritate nu s-a topit in Romania, ci s-a topit in Turcia si in alte tari care aveau o piata foarte buna pentru fierul vechi”, a spus Marcas.

Strategia distrugerii si cauzele
Baimareanul Stefan Gonczi, doctor in stiinte economice, prezent si in conducerea Directiei Tehnice de Investitii a Consiliului Popular al Judetului si in cea a administratiei maramuresene de dupa 1989, numeste prabusirea industriei locale un “mare necaz” si explica inceputul dezastrului prin sistemul monoindustrial si trecerea la economia de piata fara manageri pregatiti in acest sens.

„Tragedia Maramuresului este ca se baza pe o economie monoindustriala: mineritul. De la acest nucleu au aparut intreprinderi care produceau instalatii direct legate de minerit (utilaje miniere, flotatii, alimentari cu apa). Cand mineritul a disparut, s-au prabusit toate celelealte. E drept, faceam export (confectii, produse ceramice, textile, etc.), numai ca piata era prin excelenta indreptata spre tarile din cadrul CAER-ului, deci fostele tari comuniste. Cand s-a prabusit sistemul CAER, s-a produs o implozie. Cei care conduceau aceste intreprinderi trebuia sa-si pastreze relatiile de pe fosta piata a CAER-ului si sa se indrepte inspre pietele occidentale”, spune Gonczi.

Fostul director al FPS Maramures, economistul Mircea Radu Munteanu e convins ca certificatul de deces al industriei mari din judet a fost semnat atunci cand s-a trecut de la sistemul centralizat, care n-avea nicio baza in economia reala, bazata pe profit, la cel liber. „Un anumit timp dupa ’89, acesti colosi industriali au functionat, dar acumulau datorii - nu si-au platit datorii nici catre bugetul statului, nici fata de banci sau distribuitorii de utilitati, care erau tot de stat. Si asa a survenit un blocaj financiar cvasitotal, in care toata lumea era datoare la toata lumea”, a mentionat economistul Munteanu.

Insa, cea mai puternica lovitura a incasat-o economia judetului atunci cand s-au inchis minele. „Si mineritul a fost distrus din interior si din exterior. Din interior, de conducerile la nivel de unitate sau de trust, care se schimbau de doua-trei ori pe an - si aici au avut un rol negativ sindicatele, care nu s-au luptat pentru mentinerea locurilor de munca, ci au intrat in lupta politica ce se ducea inclusiv in economie. S-a beneficiat de bulversarea din conducerea economiei, pentru ca se spargea o structura specifica Romaniei, cu acele centrale industriale, care erau un fel de ministere regionale, ce creasera o legatura intertehnologica intre firme pentru realizarea unui obiectiv regional”, explica Marcas.

Nepregatiti pentru piata libera
Trecerea la piata libera a fost rapida si a dus la aparitia concurentei, insa si la disparitia planificarii si a prabusirea sistemului institutional de gestionare a resurselor. „A fost un soc”, explica Gonczi o trecere facuta „intr-un moment in care nu eram pregatiti”. Unul dintre economistii locali a folosit o comparatie plastica a momentului: „Credeam ca si crevetii se mananca tot cu lingura de lemn pentru mamaliga”. Iar marile intreprinderi au sfarsit una cate una in ghearele falimentului.

„Am facut un pas urias inapoi din cauza greselilor politice facute la trecerea de la economia socialista, de comanda, la economia de piata care la noi s-a facut intr-un mod... negandit”, a precizat Gheorghe Marcas, fostul director general APSA Baia Mare.

„Pe de-o parte, piata impunea sa fii eficient, productiv, pe partea cealalta erau presiunile interne: nu lucram sambata, sa se plateasca orele suplimentare, sa primim nu stiu ce facilitati. Deci, o intreprindere era presata si din interior si din exterior, iar aceste presiuni si-au pus amprenta asupra activitatii economice. Oamenii lucrau, se consumau materiale, energie, se dadeau salariile, dar in loc ca productia sa fie valorificata, ea ramanea pe stoc, in curtea fabricii. Asa s-a ajuns la faliment, respectiv disparitia intreprinderilor. Nu mai puteau sa existe!”, spune economistul Gonczi.

Si totusi, cum de n-a reusit nicio mare intreprindere din Maramures sa se mentina pe piata? Economistul Mircea Radu Munteanu, spune ca industria mineritului, de pilda, a cazut in urma revolutiei tehnologice care a inlocuit produsele din industria metalelor neferoase cu substituenti de natura sintetica, iar piata a cazut in urma schimbarii structurii economice.

„Dupa privatizare, indienii aduceau materia prima din Chile, cu costuri mari, iar apoi Cuprom aducea deseuri de cupru din toata Europa. N-au rezistat, pentru ca materia prima se importa cu costuri extrem de mari care trebuiau sa se reflecte in pretul produsului finit”, spune Munteanu.

Insa, alti specialisti sustin ca existenta unora dintre marile intreprinderi erau justificau in peisajul economic al judetului, iar altele ar fi trebuit sa fie profitabile chiar si dupa 1989.

„Se justifica sa avem in Baia Mare asa de mult sectorul al prelucrarii firelor, textilelor, ca doar nu eram producatori de bumbac? Ei bine, 90% din materiile prime ale Japoniei sunt cumparate de afara. Deci nu producerea materiei prime e criteriul profitabilitatii, ci managementul si marketingul. Sa luam exemplul industriei lemnului - aici nu mai putem sa spunem ca nu exista materia prima. Combinatul de prelucrarea lemnului din Sighet era cel mai mare exportator de mobila de pe piata URSS - era bataie la Moscova cand sosea mobila de la Sighetu Marmatiei, rusii se inscriau chiar cu un an inainte pe liste sa primeasca mobila romaneasca. Dar si acest combinat a disparut. Acum, pe platforma combinatului sunt vreo 12-14 intreprinderi dintre care cele mai multe sunt italiene, iar acestea nu fac altceva decat prelucreaza lemnul pana la faza de scandura sau lamele si il exporta”, a explicat presedintele Camerei de Comert si Industrie Maramures.

“Marea privatizare”
Dupa falimentarea marilor intreprinderi, pe un cadru legislativ incert, imatur, neadaptat cerintelor economiei de piata a inceput privatizarea. Si fraudele. Niciuna pedepsita, toate trecute cu vederea.

„Strategiile economice erau cu mult inaintea legilor care existau. Acest decalaj a permis aparitia fraudei. Cand am optat orientarea spre economia de piata ni s-a spus ca sansa noastra este privatizarea. Numai ca noi n-am avut capitalisti. Atunci a aparut capitalul strain. Sa nu creada cineva ca atunci cand apare capitalistul strain moare de grija romanilor. Ei mor de grija afacerii proprii, nu? Stiu cateva exemple in care contractele de privatizare ori au fost facute gresit ori cei care le-au intocmit nu au prins aspecte obligatorii. Dau un exemplu: se spune ca multe intreprinderi au fost cumparate pe o suma de bani, iar noul proprietar a putut sa si plateasca investitia si a mai si castigat de cateva ori numai din vanzarea fierului vechi din intreprinderea respectiva”, spune Gonczi, fost sef in Directia Tehnica de Investitii Maramures.

Studiu de caz: Phoenix, cu aripile frante
Una dintre privatizarile peste care au curs rauri de cerneala tipografica a fost cea a combinatului Phoenix. Construita la inceputul secolului al XVIII-lea, uzina producea in primii ani ai secolului XX peste 700 de kilograme de aur si 5,2 tone de argint, dar si mult cupru, care reprezenta principala materie prima produsa. Fosta proprietate a industriasului Weiser, uzina baimareana a fost vanduta in anul 1998 concernului anglo-indian Allied Deals cu o suma comica: 111.111 de dolari.

Fostii angajati de la Phoenix spun ca privatizarea a continuat dezastrul. Dar statul nu mai era interesat, ci multimit: indienii au preluat combinatul cu datorii cu tot. Fostul sef al FPS Maramures motiveaza tranzactia prin gaura neagra in care combinatul adancise bugetul statului si despre… frig, magazine goale si programul de la televiziunea comunista.

“Pana cand sa vie marea privatizare, cum o numeau ei, lucrau la combinat peste 3.400 de angajati, iar privatizarea a adus dezastrul. Azi e nefunctionabil si distrus aproape complet. Prima data a fost cumparat de o corporatie anglo-indiana cu suma de 111.000 de dolari, bine ce se dadea in spatele usilor inchise noi nu stiam...”, spune Ioan Coza, fost lider de sindicat.

In schimb, Mircea Radu Munteanu, fost director al Fondului Proprietatii de Stat Maramures, agentie infiintata in anul 1991 cu scopul de a privatiza societatile comerciale de stat, spune ca nu suma este problema (!). „Ma rog, pe ce suma a fost vandut, poate fi discutat, dar nu aceasta este problema, pentru ca transferul proprietatii s-a facut sub forma de actiune, care a atras dupa sine preluarea tuturor datoriilor pe care le avea Phoenixul”, spune Munteanu.

Conform contractului dintre statul roman si compania indiana, in opt ani, proprietarii trebuiau sa achite datoriile Phoenixului care insumau in 1998, 128 de miliarde de lei, adica aproximativ 14 milioane de dolari, care s-au platit, insa… doar partial. In timpul patronatului indian, Romania a fost scoasa de pe lista producatorilor de aur certificati din cauza unui scandal financiar in care au fost implicate patronii Phoenix si a pierdut certificatul “good delivery”, care garanta accesul liber pe piata aurului si care a fost obtinut in 1972.

“Au taiat tot!”
Dupa privatizare, autoritatile statului nu au urmarit ca noii patroni ai celui mai mare rafinator de cupru si aur din estul Europei sa isi indeplineasca obligatiile contractuale: investitii de 21,5 milioane de dolari in 5 ani si depunerea la dispozitia combinatului a unui capital de lucru de 16 milioane de dolari. De altfel, aventura indiana a tinut doar patru ani, timp suficient ca Phoenix sa fie pus pe chituci, iar patronii sai sa fie bagati in inchisoare, in Marea Britanie.

„Indienii au inceput taierile masive din depozitele de fier care erau in curtea combinatului, s-a taiat inclusiv calea ferata din incinta! Se incarcau garnituri de vagoane intregi ca sa se scoata fierul”, spune Coza, fost muncitor in combinatul Phoenix in perioada 1981-2009.

Dupa plecarea indienilor, la carma combinatului baimarean au venit “baronii cuprului”, uzina intrand in patrimoniul Cuprom pentru suma de 3,5 milioane de euro. Astazi, societatea care detinea combinatul furat de comunisti de la industriasul Weiser are portile inchise. N-a renascut din propria-i cenusa, precum legendara pasare ce i-a imprumutat numele, si nici n-o va mai face vreodata. Este in insolventa.

„Ultima data am fost anul trecut in septembrie si m-am ingrozit cand am vazut ca la Electroliza au dus si barele de cupru, au dezafectat tot-tot-tot, barele de cupru prin care trecea curentul electric au fost taiate, cochiliile de la Prerafinare... tot! Dezastru, acuma parca ar fi Hiroshima acolo!”, spune Coza, fostul lider de sindicat.

Unde-s banii?
De dupa gardurile fostului combinat Phoenix se itesc ruinele unei foste glorii a economiei socialiste si a unui fost filon de aur al unor baieti destepti care au profitat de pe urma privatizarilor succesive. La vremea aceea, totul parea roz si autoritatile erau, chiar daca nu va vine sa credeti... bucuroase.

Notiunea de Phoenix a fost un brand al Baii Mari”, spune fostul subprefect Gonczi, care isi aminteste de starea de spirit a administratiei judetului in momentul tranzactionarii combinatului. „Era o bucurie. Asta este adevarul, era o bucurie... Era prezentat ca un succes, fiind ca s-a dovedit ca si o intreprindere de aceasta dimensiune poate fi privatizata”, a declarat fostul subprefect Gonczi.

Si muncitorii spun ca vazarea uzinei unde lucrau peste 3.000 de oameni a fost „marea dorinta a autoritatilor locale”. „Urmariti cum s-a impartit cascavalul Cupromului. Urmariti cine gestioneaza cantina, cabana de la Izvoare a combinatului, baza sportiva... Numai atat, urmariti astea si nu mai trebuie alta explicatie”, spune Ioan Coza.

Activele pomenite de cel care a muncit timp la combinatul baimarean incepand din anul 1981, sunt controlate de firmele afaceristilor-politicieni: Ioan Fodo (de la PNL, fost consilier local), Corin Chereches (de la PDL, fost consilier judetean) si Calin Petrusca (de la PNL, fost consilier local). Urmand drumul banilor, l-am intrebat pe fostul subprefect Stefan Gonczi unde-s banii din privatizari.

„Sigur se pune problema: bine, ati vandut tot Maramuresul, unde sunt banii? Banii s-au virat intr-un cont la FPS, Ministerul de Finante, respectiv la Guvernul Romaniei, acolo sunt. Bine, dar noi in Maramures ce-am profitat? Am dat sute de ani aur si acum nu se dezvolta nimic... Este un oras plin de bugetari care traieste din mila altuia. Acum, Maramuresul nu produce per capita, deci pe persoana, cat producea in anul 1989. Atunci cand am pierdut aceasta valoare care s-a numit mineritul si minereuri neferoase, in locul acestei valori trebuia demult sa punem alte valori. Din intregul minerit am ramas cu Imnul minerilor”, spune economistul Stefan Gonczi, fost subprefect al Maramuresului.

Cine e vinovat?
La prohodul industriei maramuresene, conchidem: in 1989 nu exista nicio strategie de dezvoltare economica la nivel judetean, iar productia colosilor industriali era stabilita politic, de la Bucuresti, fiind apoi distribuita pe piete dezvoltate exclusiv prin relatii politice (in tara sau in tarile blocului socialist). Dupa 1989, nepregatiti pentru economia de piata, sefii marilor intreprinderi le-au dus, rand pe rand, la faliment.

Cu produse pe stoc si datorii la banci, acestea au fost cumparate pe bani putini de diversi intreprinzatori. Unele au fost demontate sau taiate-n bucati si vandute la fier vechi, altele, extrem de putine, au fost redimensionatere si tehnologizate. Astazi, in economia Maramuresului, intreprinderile mici si mijlocii reprezinta 94% din firmele functionale, majoritatea activand in domeniul comertului.

Am intrebat cine este vinovat de moartea industriei maramuresene si nu tinem secret raspusurile. Economist Mircea Radu Munteanu, fost sef FPS Maramures: „Romania a avut un management cat se poate de prost.”; Gheorghe Marcas, presedinte Camera de Comert si Industrie Maramures: „Am distrus temeinic, cu bunastiinta, nu atata de inconstienti...”; Ioan Coza, timp de 28 de ani: „Ii dezastru, au taiat tot, au distrus tot, nimeni nu ii ia la rost!”; economist Stefan Gonczi, fost subprefect: „Toti suntem de vina!”.

Sursa: Maramuresul Online
Maramuresul OnlineMaramuresul Online


Leave a Reply