Cultura : Lupta pentru integritatea ţării (5 martie - 7 aprilie 1945)



După Banat şi Moldova, Maramureşul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Deşi eliberat de sub horthyşti de Armata a 4-a română, sovieticii au introdus şi aici un regim de ocupaţie, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc.


Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet şi aprobă activitatea ucrainienilor care cereau lui Stalin să admită trecerea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. Presa locală cerea acelaşi lucru, sub îndemnul sovieticilor. Maramureşenii, ameninţaţi să treacă sub o nouă stăpânire străină au hotărât să ţină o adunare a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. Fiecare comună, pregătită de preoţi şi învăţători, şi-a trimis reprezentanţii. Sufletul mişcării a fost Gavrilă Mihali-Ştrifundă, primarul Borşei, care cerea demiterea lui Odoviciuc, numirea unui prefect român şi anularea cererii de anexare a Maramureşului la U.R.S.S. Mii de români, cu căruţe, călăreţi şi pedestrime, mulţi înarmaţi cu arme de foc, s-au îndreptat spre Sighet. Celor din Borşa li s-au adăugat ţăranii din satele de pe văile Izei şi Vişeului. În fruntea coloanei, călare, mergea Gavrilă Mihali-Ştrifundă. La Dragomireşti, coloana s-a oprit şi a fost trimisă o delegaţie din trei membri care să discute cu reprezentanţii Comisiei Aliate de Control şi ai Comandamentului sovietic. Răspunsul a fost negativ. Ştrifundă cu borşenii lui înarmaţi a evitat conflictul deschis şi s-au întors. Ceilalţi au mers până la Vadu Izei, unde podul era aruncat în aer de ungurii în retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc în uniforme sovietice au deschis foc de arme de pe malul opus. Au căzut câţiva români. Au început arestările. Se urmărea prinderea conducătorilor. Gavrilă Mihali-Ştrifundă, s-a dus la Cluj, unde a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu. Pe data de 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit şi s-a refugiat în Ucraina. Dar cei care au condus mişcarea împotriva lui au fost urmăriţi şi arestaţi sub diferite pretexte. Unii, între care Gavrilă Mihali-Ştrifundă, înarmaţi, s-au refugiat în păduri. Spre a-l constrânge să se predea, Siguranţa i-a arestat feciorul, student la Cluj, ţinându-l ostatic. Acolo s-a îmbolnăvit de TBC şi a decedat în 1948.


În 1947, printr-un şiretlic, Ştrifundă a fost capturat de Manole Bodnăraş şi dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Oamenii din Câmpulung Moldovenesc au intervenit pe lângă Emil Bodnăraş şi acesta a hotărât să-l atragă de partea regimentului. L-a vizitat la Borşa, dar Ştrifundă l-a refuzat diplomatic.
Fiind urmărit în continuare, Gavrilă Mihali-Ştrifundă a dispărut în munţi din mai până în noiembrie 1949, când s-a predat. A fost condamnat şi a muncit la Canal până în mai 1951, apoi se angajează la o întreprindere forestieră din Bucovina, până în 1957. În 1958 a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare. A murit în închisoarea Botoşani în 1961.
Grupul Ion Ilban - Dragomireşti (1949-1956).
Organizarea rezistenţei anticomuniste din Dragomireşti a fost făcută de Ion Popşa, în martie 1949, iar conducătorul grupului a fost ţăranul Ion Ilban. Cei 7 membri ai grupului au fost descoperiţi în luna mai 1949, dar au reuşit să fugă în pădure, în Munţii Ţibleşului. Acolo au întâlnit pe fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca din Săliştea de Sus, care le-au dat arme şi grupul de partizani s-a mărit. În vara şi toamna anului 1949, au avut câteva ciocniri cu urmăritorii, apoi şi-au construit un adăpost în faţa Călimanului.



În februarie 1950, adăpostul a fost descoperit de un paznic de vânătoare, Gheorghe Şimon-Răchită. Acesta a promis partizanilor că nu-i va denunţa, dar până la urmă i-a trădat şi a început să umble cu securiştii pe urmele lor. Prevăzător, Ilie Zubaşcu, unul din cei mai buni partizani din grup, a propus schimbarea adăpostului. Într-o zi, au auzit semnalul convenit cu Răchită. Venea cu o mulţime de securişti care încercuiau zona. Partizanii au ieşit din încercuire şi timp de o lună au stat liniştiţi în pădurea de pe Măgura. În altă zi a dat peste ei un dezertor, care a fost sfătuit să se predea şi a jurat că nu-i va denunţa. După două săptămâni s-au trezit încercuiţi de trei cordoane de securişti. Partizanii s-au despărţit în grupe de câte doi şi au scăpat şi de această dată.
Ca răzbunare, securiştii au intrat în comună şi au început să bată oamenii la întâmplare. Au fost arestaţi vreo 150, familii şi rude. Partizanii s-au hotărât să se predea, spre a-i scăpa de chinuri. Au fost duşi la Sighet, unde Ilie Zubaşcu a fost ucis în timpul anchetei, apoi au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj 38 de inculpaţi. A scăpat numai Gheorghe Paşca. După ce fratele său a fost ucis, a plecat spre Săliştea de Sus, cu securiştii după el, conduşi de acelaşi Răchită. Paşca l-a avertizat prin diferiţi oameni, dar Răchită a continuat să-l urmărească, până când a primit un glonţ drept în frunte.
Gheorghe Paşca a murit în păduri, împuşcat în ziua de 6 februarie 1956. A trăit cu Ioana Vlad, a doua soţie, în pădure. Acolo i s-a născut fetiţa, iar în luna mai 1953 soţia era din nou gravidă în luna a 6-a. A fost arestată şi anchetată la Miliţie. Cel de al doilea copil, Gheorghe, născut în temniţă, avea numai doi ani şi jumătate când i-a fost împuşcat tatăl.



Grupul Nicolae Pop din Munţii Ţibleşului (1949-1953).
Partizanii din Ţara Lăpuşului au acţionat împreună cu cei din Maramureş, vreme de 4 ani, sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din comuna Lăpuşu Românesc. Om bun şi drept, în anul 1944, salvase câteva familii de evrei pe care horthyştii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea îl urmărea pentru că ajuta pe fugarii ascunşi prin păduri şi erau muritori de foame. Fusese şi membru al P.N.Ţ-Maniu. În mai 1949, profesorul de religie Vasile Paşca din Târgu Lăpuş, fusese prins ieşind din casa lui Nicolae Pop, noaptea. Securiştii au intrat ca să-l aresteze, dar el şi-a luat arma de vânătoare şi a ieşit prin uşa din spate, în pădure. Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scăpat şi pe Vasile Paşca şi s-au unit cu trei partizani maramureşeni. Copiii lui Nicolae Pop, Aristina, elevă, şi Achim, ameninţaţi cu arestarea, s-au alăturat grupului. Conducător a fost ales Nicolae Pop, cunoscător al pădurilor din zonă.
În august 1950, li se alătură încă 7 tineri din Ieud, grupul atingând efectivul de 17 luptători. Erau ajutaţi de zeci de localnici. Toţi erau însă urmăriţi informativ, iar teroarea asupra ţăranilor pentru a-i sili să intre în colectiv, creştea. Familiile partizanilor erau arestate, bătute, umilite. Soţia lui Nicolae Pop a zăcut la pat 17 săptămâni după ce a venit de la Miliţie. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpuşului au fost deportate în Bărăgan, până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale "oamenilor de pădure", iar casele lor incendiate.



În munţi, în păduri, viaţa este dură. Alimentele se distribuiau cu raţia. Se dormea direct pe pământ, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături, pe zăpadă, sub cerul liber. Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabele, nişte împletituri de nuiele de formă circulară, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea urmelor era obligatorie. Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ, căptuşite şi podite cu lemn de fag, apoi acoperite şi camuflate cu frunziş şi arbuşti. Hrana se pregătea numai noaptea, pentru ca fumul să nu-i trădeze. În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor dar, alarmaţi la timp, au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor. Zona a fost invadată de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic. Partizanii erau căutaţi şi cu avionul. Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit şi împărtăşit la călugărul din satul Ungureni şi a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei, unde a dispărut. Rămas fără conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă, de regulă prin trădare. Cei capturaţi au fost judecaţi la Oradea de vestitul general maior de justiţie Alexandru Petrescu. Câţiva au fost împuşcaţi în luptă, între care preotul unit Atanasie Oniga. Partizanul solitar Vasile Blidaru (1949-1958).



Ţăran din satul Odeşti, comuna Băseşti, din Maramureş, născut în 1911, orfan de război, era foarte priceput în prelucrarea lemnului. A făcut războiul pe frontul de est. Vasile Blidaru a intrat în conflict cu gestionarul cooperativei din sat, care era necinstit. Ca răzbunare, acesta l-a denunţat ca duşman al regimului comunist şi Blidaru a fost arestat la 15 august 1949, dar a evadat. Spre a-l sili să se predea, i-a fost arestată şi torturată familia. Cei care s-au prezentat drept fugari, în scopul de a-l trăda, au fost bătuţi zdravăn.
Se pare că între 1951 şi 1956 a reuşit să ajungă la Triest şi la Roma, unde a fost instruit pentru culegerea şi transmiterea de informaţii secrete, acte de terorism şi diversiune. În 1956 a revenit în ţară, dar nu a făcut altceva decât să se răzbune pe cei care i-au făcut rău şi l-au adus în situaţia de a trăi prin păduri. Blidaru a fost cel mai violent partizan din Maramureş, mergând până la lichidarea fizică a duşmanilor săi. A acţionat în zona Codru, situată la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj.
A căzut în luptă, într-o ambuscadă, în vinerea de Rusalii a anului 1958. Soţia fusese obligată să divorţeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani temniţă grea, pentru că i-a fost soţie.


Maramuresul OnlineMaramuresul Online

In by Moroșanul, luni, 21 septembrie 2009


Leave a Reply