Istoric: Borşa




Localitatea Borşa este una dintre cele mai vechi aşezări din Maramureş. Din îndepărtata epocă a bronzului dovezile pornesc de la unele descoperiri arheologice care au scos la iveală fragmente de ceramică relevante. Faptul că aici oamenii au locuit încă din epoca bronzului, această vatră de sat de origine dacică, este demonstrat şi prin originea numelui localităţii, care se trage din cuvântul dacic „BORA” care înseamnă vifor sau furtună.

Apoi, în secolele următoare s-au construit pâlcuri însemnate de colibe care au consolidat o obşte sătească închegată, care în secolul al XIV-lea aparţinea voievodului maramureşean Bogdan I, iar în documentele de la 1450 cneazilor de Vişeu, Nicolae şi Luca, fiii lui Hotico.

În 1529 Petru Rareş însoţit de câţiva maramureşeni de frunte intră în Borşa pe la Prislop şi se îndreaptă spre valea Lăpuşului pentru a apăra cetatea Ciceului.

În anul 1555 Stefan Bathory o primeşte în Maramureş pe regina Poloniei, Izabela, şi pe fiul ei Ioan, care erau însoţiti de peste 1000 de soldaţi, iar din alaiul reginei mai făceau parte şi domnitorii Pătraşcu cel Bun şi Al. Lăpuşneanu.

În 1556 prin Borşa va trece o altă oaste, de această dată a tătarilor, care a pustiit şi jefuit aşezările maramureşene, dar şi pe cele din comitatele vecine. Peste alţi 161 de ani tătarii vor trece pentru ultima dată spre Maramureş, prin Borşa.

Dar unul din cele mai importante evenimente petrecute la Borşa în epoca medievală este bătălia cu tătarii din zorii zilei de 4 septembrie 1717 când borşenii au nimicit mai mult de jumătate din oastea tătară care număra circa 10.000 de oameni, ducând cu ei peste 12000 de robi creştini legaţi în lanţuri.

La 30 august tătarii au incendiat cetatea Satmarului, la 31 august au poposit la Vasc (dincolo de Tisa) având cu ei peste 12.000 de prizonieri. La 1 septembrie încearcă să treacă neobservaţi pe sub cetatea Hust şi trec Tisa spre Sighet, pun mâna pe comorile bogătaşilor de aici, iar în 2 septembrie ajung la Bârsana. Între Bârsana şi Strâmtura, tătarii sunt atacaţi de către maramureşenii conduşi de Ioan Stan, Simion Sapantan şi Sigismund Naghy.

Apoi, tătarii vor nimici totul în calea lor până la Borşa unde ajung la amiaza zilei de 3 septembrie. Aici încearcă să incendieze biserica de jos, dar un grup de femei bătrâne „cu strigăte ascuţite şi cu ploaie de pietre” îi întâmpină şi îi fac pe tătari să renunţe.

Tătarii înaintează şi îşi fac tabăra la gura Fântânii, intră în strâmtoarea Cheia de sub Prislop şi îşi aşează tabăra de noapte. În acest timp Popa Lupu Sandru, fost căpitan în armata lui Rakoczi pregătea un plan inspirat din bătălia lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului, spre a-i învinge pe tătari.

În zorii zilei de 4 septembrie la semnalul lui Popa Lupu Sandru, au început să se rostogolească asupra tătarilor copacii din împrejurimi şi mii de bolovani de pe culmile munţilor. Borşenii înarmaţi cu securi, coase şi furci au năvălit asupra tătarilor şi bătălia a durat până seara. Au fost ucişi în jur de 6000 de tătari, iar din rândul prizonierilor au murit vreo 4000. Restul de 4000 de tătari încearcă să se retragă către pasul Prislop, dar asupra lor s-a dezlănţuit un vifor puternic care a provocat surparea terenului şi a dus la moartea a jumătate din aceştia. O parte se îneacă în pârâul ce vine din muntele Stiol, în urma ruperii de nori şi a ploii torenţiale care s-a abătut peste ei. Doar câteva sute au mai reuşit să treacă muntele spre Năsăud.

Dar această victorie n-a putut fi exploatată de către borşeni, armata imperială venind după victorie şi strângând roadele. O parte din reprezentanţii autorităţii din comitatul Maramureş au primit titluri nobiliare. Într-un text din arhivele statului de la Sighet stă scris: „Noi am omorât tătarii şi pe Stoica l-a pus baron împăratul”. Singura răsplată pentru Popa Lupu Sandru a fost numirea lui ca protopop al Borşei. Locurile unde s-a dat sângeroasa bătălie care a dus la moartea a 10.000 de tătari poartă şi acum numele de „Preluca Tătarilor”.

Împăratul Austriei, Iosif al II-lea ajunge în Borşa, trecând pasul Prislop în 10 iulie 1733, fiind primit de prim notarul Paul Sapantan.

Revoluţia de la 1848 îi surprinde pe borşeni tot pe baricade. Borşenii şi apoi locuitorii din Săcel, Salişte şi Moisei vor fi potrivnici revoluţiei maghiare, ei declarând credinţă împăratului de la Viena, căpitanul Binder declarând în acele vremuri: „Borşenii nu recunosc unirea cu Ungaria care nici nu există de fapt, deoarece nu este aprobată nici de români, nici de saşi”.

În 1899 se ridică clădirea primăriei, câteva poduri şi cantoane silvice, se construiesc şcoli, dar cea mai mare sărbătoare a borşenilor s-a desfăşurat în noiembrie 1918, la sfârşitul primului război mondial, când un număr impresionant de locuitori consfinţesc hotărârea ca Vasile Timiş Filipan să fie alesul borşenilor care va duce votul unirii la Alba Iulia.

În luna iunie 1939, Printul Mihai I, însoţit de profesorul Dimitrie Gusti şi alte personalităţi a sosit la Borşa. Invitat fiind de către primarul de atunci, Mihali Gavrilă Strifunda, acesta i-a spus Majestăţii Sale că lacul Iezer de pe Muntele Pietrosul are conturul României Mari. Emoţionat, Majestatea Sa a ţinut să urce muntele să vadă minunea. Şi a văzut-o. A îngenuncheat pe marginea lacului şi s-a rugat Celui de Sus ca România să dăinuie veşnic precum lacul şi muntele Pietrosul, cea mai mare şi mai frumoasă piramidă din lume.

Acelasi primar, în 1945, ţinea o cuvântare prin care nu recunoştea “Congresul Poporului din Maramureş”, care veniseră în Borşa ca să dea „vestea cea bună” de lipire a Maramureşului la Ucraina Subcarpatică şi intrarea în „marea familie a popoarelor libere din Uniunea Sovietică”. Mihali Gavrilă Strifunda, aclamat de mulţimea adunată la primărie, au cerut prefect român, iar delegatul congresului a spus: „Dacă Borşa nu vrea să adere, dacă vă încăpăţânaţi, nici nu e nevoie. Ne putem uni şi fără Borşa. Dar vom pune graniţa la Valea Hotarului, vom ridica un zid înalt şi atunci veţi muri aici sufocaţi, izolaţi în munţi, fără legături cu nimeni”.

Primarul i-a întrerupt şi le-a spus : „În primul rând nu cred că toţi maramureşenii au hotărât să adere la Ucraina Subcarpatică. Şi apoi, dacă atâta amar de veacuri n-am pierit şi am stat aici neclintiţi ca munţii care ne înconjoară, nici de acum încolo nu vom pieri ! Dacă veţi înălţa un zid la Valea Hotarului credeţi că ne veţi despărţi de ceilalţi fraţi ? NU ! Nu cred ! Borşa-i mare, borşenii-s mulţi ! Voinţa noastră-i şi mai mare, avem atâta tărie şi voinţă, încât VOM STRĂPUNGE PIETROSUL şi tot vom ajunge la mama noastră, România. Pruncul nu poate fi despărţit de la sânul mamei sale. Mama este una şi aceasta e România !”





Maramuresul OnlineMaramuresul Online


Leave a Reply