Sambra oilor la Detroit - 2009
Traditii populare – Sâmbra oilor
Autor:
Gheorghe Chindris
In preajma sarbatorii „Sâmbra oilor” din 25 iulie 2009, de la Detroit, va introducem in lumea unui obicei stravechi de oierit, din zona Maramuresului.
Pe Valea Marei, Cosaului, Izei si Viseului i se spune Ruptu sterpelor. În Oas – Sâmbra oilor. În zona Lapus, obiceiul se numeste Însâmbrat sau Masuris. Aceasta este o alta mare sarbatoare a primaverii si consta în alcatuirea stânelor pentru perioada de vara, numirea ciobanilor si masuratul laptelui de la oile fiecarui gospodar pentru stabilirea cantitatilor de brânza, cas, urda ce îi vor reveni peste vara. Vom zabovi asupra acestor aspecte deoarece avem astfel sansa sa reconstituim momentul premergator desfasurarii evenimentelor expuse în Colinda pacurarilor (Miorita).
Dincolo de ratiunile organizatorice, chiar si agroturistice, de festivismul ce sufoca în prezent desfasurarea acestui obicei, mai demult momentul ales era influentat de factori obiectivi. „Primavara, când rump sterpele, atuncea sa strâng laolalta tate gazdele (gospodari de frunte, n.r.) si fac stâna. S-apoi când gata de facut, apoi sa dau si iau tamâie, apoi, un om ia clopu din cap şi înconjura stâna si dzâce: «Doamne, ajuta-ne!». Apoi, când mulg întâiasi data, pun crucea si-mplânta cutâtu în pamânt sâmbrasu cel mare si-l lasa asa gios în pamânt, pâna ce-nconjura stâna”. Dar urcarea la munte are loc abia spre finalul lunii mai, de Constantin si Elena, „zi fixata de traditie ca data calendaristica a urcarii oilor la munte” – sau „începutul lunii iunie”, când „merg la munte, în Carpati, departare de 100-150 km” .
Cercetând pastoritul din Muntii Maramuresului, Vasile Latis noteaza: „Sâmbra (ruptul sterpelor, masuris) este o sarbatoare de constituire a stânii din Maramures, cam pe la mijlocul lunii mai, înainte de urcatul în munte al oilor (…). Înainte de aceasta, stâna se numeste laptarie si ca, dupa numar, stâna este suma mai multor laptarii (de regula trei în Maramures). Pentru comunitatea traditionala, momentul declansarii acestei sarbatori era strict stabilit, în functie de conditiile climaterice, reperele astronomice (echinoctiul) fiind necesare doar pentru o aproximare a temporalitatii optime. „Când începe, asadar, timpul amplu al pastoritului în Maramures? Raspunsul este simplu: o data cu primavara anului, când iarba îngaduie pasunarea organizata a turmelor. Nu poate fi vorba de o zi sau de zile anume (…). Timpul pastoral al stânii în Maramures începe o data cu sâmbra oilor (…). Mai întâi prezenta umana masiva la stâna: sunt aici familiile sâmbrasilor – barbati, femei, copii – invitati ai acestora, oameni saraci din sat (fara oi: „Nicaieri în existenta populara nu avem o asemenea prezenta umana si este drept, din acest fapt, sa deducem suprapunerea unui timp cultural peste timpul natural, perioada de început de an arhaic, echinoctiul de primavara, cum o pot dovedi colinzile si refrenele lor si nu numai ele. Numai astfel putem întelege prezenta egal îndreptatita atât a femeilor, cât si a barbatilor, înauntru actului sarbatoresc al sâmbrei.
Momentul culminant al acestui obicei este masurisul laptelui, care se face înainte de orele prânzului, în ziua hotarâta. Laptele fiecarui sâmbras (proprietar de oi) se toarna într-o putina si „se masoara cu o bota cioplita, numita carâmb”. De la ceremonial nu lipseste nici preotul satului, care stropeste „cu apa sfintita oile si pacurarii” . În unele regiuni se arunca peste oi sare sau apa rezultata din spalarea galetilor, ori se afuma turma cu rasina de brad. În final, are loc o serbare câmpeneasca, timp în care baciul prepara casul din laptele muls, iar apoi acesta se împarte între sâmbrasi, cu o balanta, pe un talger asezându-se o putina „cu atâta apa cât lapte a avut”, iar pe celalalt talger „atâta cas cât este greutatea apei.
Nefiind o profesie ca atare (decât cu mici exceptii), ci una ocazionala/temporara, pacurarii aveau toate sansele sa fie numiti/alesi din rândul flacailor apartinând familiilor sâmbrasilor; deci existenta unei «legaturi de sânge» între pacurari era foarte posibila. Cum numarul pastorilor variaza între 3 si 5, în functie de numarul de boteie, într-o ceata de pacurari – acestia devin, în cele din urma, fârtati, prin depunerea unui juramânt – se poate întâmpla sa se afle si unul sau mai multi «intrusi», adica straini de neam, de familie, dar nu si de obste. Or, relatiile cosangvine au jucat un rol extrem de important în societatea traditionala maramureseana.
Un alt aspect legat de Ruptu Sterpelor se refera la ipoteza (confirmata partial) potrivit careia, într-o faza incipienta, cântecul mioritic se interpreta doar cu prilejul acestei sarbatori – evident, într-o formula mult diferita chiar si fata de versiunea-colinda. Ceea ce ar conduce la scenariul unei translari ulterioare în repertoriul colindelor.
În primul rând ar trebui sa acceptam ideea ca Maramuresul din nordul Tisei a functionat ca o veritabila arie laterala, conservând un stadiu anterior formulei clasice, de tip colinda – şi arhaic, în raport cu formula moderna, de tip balada.
Inainte de a deveni colind de iarna, Miorita se interpreta la Ruptu sterpelor, în toiul primaverii, însa tema nu era drama unui tânar pacurar, ci drama tinerelor oi, a mieilor care urcau pentru prima data la munte si erau expusi la pericole („oameni rai” si „lupi clontosi”) în fata carora nu se puteau apara, în ciuda „povetelor” primite. Tinerii pacurari, la fel de neinitiati, aveau toate şansele sa împartaseasca aceeasi soarta. Analogia e posibila. «Bocetul oilor» din finalul textelor mioritice maramuresene ar putea fi o reminiscenta a colindei mieilor, un episod comun rezultat din aceasta analogie. Transferul de personalitate s-a petrecut, probabil, în momentul alunecarii productiilor folclorice spre ciclul sarbatorilor de Anul Nou (decembrie-ianuarie).
Versiunea-colind pastreaza, din abundenta, reminiscente ale „dramatizarii populare în forma dialogata”, dovada fiind numeroasele întrebari si replici, precum si faptul ca în unele zone din Transilvania colinda pacurarului intra în alcatuirea piesei dramatice Viflaimul. Câteva exemple: „Margu-si, marg, oile-n munte / Pân iarba pâna-n jerunte. / - Da cu ele cine mere? / - Margu-si trei pacurarei / Cu oile dupa ei” (TM 12 – Botiza 6); „Ce se-aude-n sat la noi? / - Fluieras mândru de oi. / - Da la ele cine sede? / - Sed sase pacurarei…” (TM 62); „Fratii lui l-o d-întrebat: / - Ce mortita tu-ti poftesti? / (…) / - Alta moarte nu-mi poftesc, / Dara din pusca-mpuscat / Si din sabie demnicat” (TM 3 – Rozavlea 1); „- Cine biata m-a jeli? / - Oile cele balti / M-or jeli umblând pa vai;” (TM 11 – Botiza 5); „- Da’ cine mi-o fi popa? / - Graurul când a cânta. / - Si-apoi cine m-a jeli? / - Codrul când s-a vesteji” (TM 16 – Ieud 4); „Mama ’nainte-a iesi / Si pa voi v-a întreba: / - S-a nost pacurar a zini? / - S-a vost pacurar a zini, / D-a ramas pa cele groape / Cu oi sute si cu schioape…” (TM 7 – Botiza 1). Sesizam faptul ca aceasta avalansa de întrebari e specifica tipului nord-maramuresean. Raspunsurile cele mai valide au rezistat. Apoi întrebarile au fost înlaturate treptat, obtinându-se în final o înlantuire aparent coerenta de fapte si întâmplari din viata pastorala. Deoarece ne aflam în fata unui scenariu construit pe ipoteze doar partial dovedite, putem avansa ideea ca la acelasi set de întrebari au fost formulate diferite raspunsuri si numai cele mai izbutite si apreciate de auditor s-au osificat si s-au memorat, dând nastere unei piese folclorice noi. Gratie caracterului prefigurator (act de divinatie) – prin rememorarea întâmplarilor prin care ar putea trece un tânar pastor urcat pentru prima data la munte – aceasta productie s-a integrat ulterior în fondul colindelor, evoluând în tipuri, subtipuri si versiuni, de-a lungul spatiului geografic locuit de români.
Va asteptam la Detroit, pentru a lua parte la o manifestare a românilor-americani - poate unica - pe pamânt american.
Click pentru a vedea imaginea la dimensiunile reale...Maramuresul Online